balint

N-am mai scris versuri de mulţi ani. Dar, când îmi amintesc de Anca Parghel simt că locuiesc într-un poem pe care nu îl pot scrie.

Unul dintre numerele de telefon pe care nu le pot şterge din memoria gadget-urilor pe care le-am tot schimbat, al Ancăi Parghel, îmi duce mintea, de fiecare dată, într-o sală de concert în care îi aud vocea pentru câteva clipe. De-asta nici nu şterg numărul de telefon, fiindcă mă bucur de câte un „carpe diem”.

O imagine postată pe internet a provocat articolul, pe care ar fi trebuit să-l scriu demult.

Fusesem la un concert de-al ei, prin 1999, invitat fiind de doi prieteni, ziaristul şi managerul cultural Mihai Popovici şi artistul fotograf Tubi Eberlein (despre ei, în alte episoade), la fostul Club Frontiera. În fotografia lui Tubi a intrat o clipă cât tot concertul. Emoţia din vocea inconfundabilă a Ancăi Parghel şi culorile sentimentelor din public care privesc la modestia talentului din alb-negru.

Am primit şi eu o copie a fotografiei, cu semnătura lui Tubi. Iar o altă copie a ajuns înrămată în biroul lui Mihai.

După nişte ani, câţiva politicieni îmi pictau publicul arădean de atunci în nişte griuri din care greu puteai distinge caractere, ori gusturi culturale. Mihai murise demult, iar eu eram în biroul lui din Casa Hirschl, de lângă Teatrul Vechi. De pe un perete îmi îmbogăţea ziua fotografia lui Tubi cu Anca Parghel. Pe ceilalţi pereţi erau alte fotografii de,ale lui Tubi, care trecuse şi el Styxul, cu Johnny Răducanu, Nicu Covaci…

Mai păţisem o umilire culturală asemănătoare din partea altor politicieni, iar atunci am organizat primul Festival de Jazz chiar pe iarba Ştrandului arădean. Nimeni nu se aşteptase la vreun succes. Nici nu ştiam de unde au apărut atâtea sute de ascultători de jazz în Arad. Aşa că am propus un concert susţinut de Anca Parghel, în sala Teatrului, chiar în timpul Zilelor Aradului. Râsetele politicienilor s-au vărsat pe masa organizării ca o cafea în care a pufnit vreun necioplit.

Înţelegerea a durat cât o convorbire telefonică. Rămânea să stabilim cum va ajunge la Arad, cu ce mijloc de transport. Am hotărât că voi trimite un microbus până la Bucureşti. Nu aveam, însă, de unde să ştiu că şoferul nu ştia să se orienteze prin capitală. A întârziat câteva ore până să urce în microbus Anca Parghel împreună cu băieţii ei, care o acompaniau deja. Speram să recupereze pe drum, dar şoferul s-a mai încurcat încă o dată.

Sala Teatrului din Arad era arhiplină. Fusesem regizor tehnic la acea scenă ani de-a rândul şi nu îmi aminteam să se fi umplut demult şi locurile de la etajul al treilea. Sunam din jumătate în jumătate de oră să întreb pe unde se află. Trupa de muzicieni de jazz, compusă din invitaţi ai bateristului Dinu Simon încălzea publicul. Dinu îmi arunca din când în când câte o privire întrebătoare, spre culise, despre Anca Parghel. Dădeam din cap că nu ajunsese. După vreo 50 de minute şi vreo 10 apeluri telefonice am aflat că microbusul trecea de Lipova. Din semne îl întrebam pe Dinu dacă mai poate lungi vreo 20-30 de minute. Mi-a tras din ochi, ca şi când abia aştepase invitaţia la prelungirea părţii lor de concert.

Anca a coborât din microbus îmbrăcată într-o pereche de bluejeans şi, după un salut grăbit, m-a întrebat dacă este vreun duş, iar cei din trupă m-au întrebat unde este scena. În timp ce Anca Pargel se pregătea să intre pe scenă, membri trupei scanau scena, de lângă cabina tehnică, ţinând instrumentele în mâini. Unde erau monitoarele, microfoanele, dacă totul era aşezat conform cerinţelor tehnice, dacă ar mai fi trebuit ceva…  N-am simţit când ajunsese lângă noi Anca Parghel. Îmbrăcată într-o fustă şi o bluză simplă, după ce a fost anunţată a luat microfonul şi a început să se joace cu publicul cu vocalize. Aaaa…. Eeeee… Oooooo… Publicul se amuza, crezând că e îndemnat la o joacă muzicală. Puţini au înţeles că în spatele acestui joc era profesionalismul care o obliga pe Anca Parghel să cunoască sala, în care cânta pentru prima oară şi în care nu apucase să facă nici o probă de sunet. Jocul muzical distrăgea atenţia publicului şi de la montarea scenică a trupei.

Concertul a început pe nesimţite. Şi s-a încheiat cu publicul în picioare, ovaţionând-o de câteva ori prelungit. Nu mai ţin minte de câte ori a fost chemată înapoi pe scenă.

Pe scena principală, de la Ştrandul Neptun, încercase să cânte Jennifer Rush. Zic încercase, pentru că s-a urcat pe scenă într-o stare de ebrietate care a obligat-o să stea jumătate din concert sprijinită de o ladă pentru instrumente muzicale.

Cu Anca Parghel ne-am programat întâlnirea pentru a doua zi, la mine în birou. Uitasem că am pe un perete fotografia ei de la concertul din urmă cu 8 ani. În timp ce căutam să îi duc o cafea, am văzut-o cum se duce glonţ la fotografia înrămată: „Eu nu am fotografia asta! Unde e făcută?”, mă întreabă. Până să îi povestesc eu mica istorie a secundei în alb-negru, a cerut de la o colegă un instrument de scris cu care mi-a lăsat un autograf, ce mi-a devenit în timp tot mai drag.

Am stabilit că vom înfiinţa un festival de jazz. Chiar începând cu anul viitor. Însă anul următor se lupta deja cu boala necruţătoare…

Am rulat şi acum lista de contacte din telefon şi am stat câteva clipe cu privirea pe numele Parghel…

Şi, fiindcă am intrat în Postul de Paşti vă propun una dintre cele mai frumoase interpretări a cântării de Înviere. Cu Anca Parghel! Toaca de Paşte!

Ovidiu BALINT

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here