Viața fiecăruia dintre noi, bună, rea, este un roman. Depinde cine îl scrie, dacă îl va scrie. Sunt capitole în acest „roman”, la unii mai multe, la alții mai puține, după soarta fiecăruia, cu fericire, cu drame, cu dezamăgiri, uneori venite dinspre cei pe care i-ai îndrăgit, alteori de la cei cărora le-ai întins o mână. Le-am trăit pe toate!

Ați avut vreodată întâlnire cu moartea? Eu, da. Eram la Muzeul Județean, muzeograf. Unuia de la partid, secretar cu propaganda, îi venise gândul cel rău, să mă trimită la televiziune, la emisiunea „Cel mai bun continuă”, a lui Ion Mustață. Nu am vrut, dar au făcut presiuni, iar Nicolae Roșuț, directorul Muzeului, mă implora. Nu eram membru de partid, deși aveam 27 de ani aproape, că eram „intelectual”, iar rândurile partidului erau îngroșate de muncitori, de cei cu școală profesională și, dacă se poate, cu liceul la seral. Ce puteau să-mi facă? Până la urmă, accept, la insistențele lui Nicolae Roșuț, pe care îl prețuiam.
Merg cu trenul, la București, în seara de 3 martie. Iată, și mâine e 3 martie! Ajung acolo, obosit, nedormit. Trec pe la Televiziune. Mă cazez și mă duc la Biblioteca Centrală Universitară, să mai studiez ceva din bibliografia sumară, transmisă de cei de la TVR. Seara, cobor la restaurant, la Hotel Parc. Mănânc ceva, mai eram cu două persoane la masă, apoi plătim. Deodată, simt o trepidație. Cum stăteam lângă geam, trag perdeaua. Credeam că trece un utilaj greu. Nu era șosea, așa că nici utilajul nu era. Am sărit de pe scaun și am strigat: ”Cutremur!”. Apoi, a început teroarea, nebunia. S-au stins luminile. Pământul uruia groaznic, se mișca și aveam senzația că sunt pe valuri, pe vapor. Hotelul trosnea din toate „încheieturile”. Am năvălit toți spre ieșire, așa orbește pe întuneric. O beznă ca smoala! Ne călcam. Atunci am zis, în sinea mea, într-o fracțiune de secundă, „uite, așa se moare”. Trăgeam unii de alții, ne luptam să găsim ieșirea, și ca să fie și mai dramatică lupta disperată pentru viață, ne-am întâlnit, cei din restaurant, cu cei care fuseseră în braserie – pe atunci, restaurantele erau ticsite cu oameni. Nu se pot descrie momentele acelea de groază. Până la urmă am câștigat lupta cu moartea, am ieșit și am fugit la vreo 50 de metri de hotel. Naiv, credeam că hotelul se va prăbuși pe o parte. Nicidecum. M-am dus în cameră, să iau paltonul și abia am deschis ușa. Televizorul, mobila o blocau. Am stat toți în holul hotelului, fără să închidem ochii. Dimineața, după a doua noapte nedormită, am luat Bucureștiul la pas. Toate clădirile afectate se prăbușiseră precum un castel de cărți. De sub dărâmături erau scoase trupuri zdrobite, colorate în roșu, de sânge.

Povestea e mai lungă. Acasă nu știau nimic de mine etc. Trenurile nu circulau, telefoanele nu funcționau … Până la urmă am ajuns acasă viu, după trei zile. În gară, tata, era de serviciu, m-a îmbrățișat și plângea ca un copil Așa s-a încheiat un capitol din viața mea, cu voia și cu grija lui Dumnezeu. Și, tot cu voia Lui, au urmat alte capitole.„Romanul” nu s-a încheiat acolo!

Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here