Dan Ivan, cât a fost președinte al Consiliului Județean, avea boala delegațiilor. Mergea singur, tot mereu, te miri unde, începuse să-l intereseze tare Spania (?!), altădată mai mergea și cu doi-trei din Consiliu, dar adevărata escapadă erau delegațiile mari, cu oameni de afaceri. De ce? Simplu. Aceste delegații aveau o motivație „solidă” – cică, reprezentau interesele Aradului, ale economiei județului nostru. Și dacă era vorba de un interes atât de nobil, atât de generos, normal că se justifica o deplasare de minimum două-trei săptămâni. Fusesem cu el în Thailanda, Hong Kong, China, peste doi ani a repetat traseul, adăugând și Indonezia. A, uitasem, în 1994, toamna, am mai fost cu o delegație alcătuită de el la Verona-Gorizia-Udine-Trieste ( de acolo, de la Târgul din Verona, avea să vină Remus Tănase, pe atunci președintele Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură cu ideea unui complex expozițional, pe care l-a și conceput și, apoi, a demarat construirea primului pavilion). Dan Ivan se simțea în aceste „excursii”, acoperite cu poleială de interes comunitar major, ca peștele în apă.
Pe la începutul lui octombrie 1998, Carmen Dobai, o secretară sfioasă, deschide ușa și-mi șoptește: „Vă caută domnul Dan Ivan”! Avea o voce ce sugera că sută la sută e vorba de ceva grav. Ridic telefonul. „Da, domnule președinte!”. „Mihuța, că el nu mă domnea, la rându-i, am o veste bombă pentru tine” . „Ei, nu! Ia să aud!”. „Mergem cu o delegație de oameni de afaceri arădeni în America de Sud. Brazilia, Argentina, Uruguay, Chile, Venezuela …”. „Mergeți, ce treabă am eu?!”. „Cum, ce treabă, te-am trecut în delegație!”. „Domnule președinte nu am eu bani de așa ceva. Iar de la ziar nu iau”… Îi mulțumesc, el încearcă să mă convingă, dar nu are pe cine.
Peste două-trei ore, mă sună Ioan Faur, directorul general de la ICIM, principalul nostru acționar. „Măi, Tristiane, că așa îmi zicea el, de ce nu te duci, mă, în America de Sud, cu delegația?! Merge Zăvoianu și noi, împreună cu arădenii, citim ce scrie el?!”. Invoc din nou problema banilor. „O rezolvăm, te duci!”. Și a rezolvat-o! Mi-a dat ICIM 10 milioane, m-au mai sponsorizat cu câte două milioane Mircea Oală, Pavel Fluieraș, Mircea Pavel, Gheorghe Iancu, poate și alții, nu mai știu și îmi cer iertare. Pornită fiind „operațiunea”, mă obrăznicesc și îi cer lui Dan Ivan să mă sponsorizeze cu ceva și Consiliul Județean, pentru că eram consilier ales, din vara lui 1996. Se codește, că deh!, nu eram de la PD, ca el, că nu se poate, câr-mâr! Forțez nota: „Atunci, mergeți voi”! Hotărârea mea îl neliniștește – nici până azi nu știu de ce ținea să mă duc și eu, că prieteni nu eram, servicii în ziar nu-i făceam… Mă resună peste o vreme: „CJ Arad te susține cu 300 de dolari”. Bine și atât, mă gândeam. Adică de ce el să ia de la Consiliu, Claudiu Cernea, director de-al lui să ia și el, iar eu, nu!? Că și pe mine mă aleseseră arădenii ca și pe el. M-am dus la Bancpost, am luat un împrumut de 500 de dolari, pentru bani de buzunar, mai aveam eu ceva pe acasă și America de Sud te așteaptă, Tristane! De fiecare dată îmi spuneam mie-mi: „Neam de neamul tău, Tristane!”… Și nu exageram, pentru că nimeni dintre antemergătorii familiei mele nu mai călcase pe unde fusesem sau urma să trec. Acum, privind în urmă, sunt convins că aș fi regretat toată viața dacă nu m-aș fi dus în acea „expediție”. Cum regret că nu m-am dus la Europenele de Fotbal din Anglia, în 1996, deși aveam acreditarea în mână.
Cred că am plecat din Arad în 31 octombrie. Oricum, era sâmbătă. Deplasarea era organizată de o firmă din Timișoara. Și, anticipez, a organizat-o ireproșabil. Am plecat cu autocarul de la Hotel Central, spre Budapesta, de unde trebuia să luăm o cursă a companiei olandeze KLM, Amsterdam. Din delegație făceau parte 20 de persoane – cel puțin așa am citi undeva, într-o notiță rătăcită. Mă tot străduiesc să „recompun” grupul, asemenea unuia care face o listă cu femeile cu care s-a iubit, dar mereu le uită pe unele, așa și eu, nu reușesc să adun decât vreo 15 nume: Dan Ivan și Claudiu Cernea de la Consiliul Județean; Gheorghe „Gigi” Albu, directorul general de la Astra Vagoane Marfă, întreprindere care tocmai bătea palma cu americanii de la Trinity; Lucian Palcău, vicepreședinte la Camera de Comerț ( excelent vorbitor de limbi străine, inclusiv de portugheză!); Mircea Oală, director la SC Arno Aradul Nou SA; Mircea Pavel, director la APROMAT; Mihai Șarlea, exportator de mobilă în spațiul ex-sovietic; Pavel Fluieraș, director la Tricotaje Ineu; Nicoară Creț, director la Vinalcool; Iosif Ignat, director economic la Sanevit; Gheorghe Iancu, director la Agroindustriala Șagu; Florin Torcoș, manager la Hotel Central; un director de la Aris (Strungul), Nistor, mi se pare; Sorin Tudor, medic veterinar, inspector la Direcția sanitar-veterinară; Dorel Zăvoianu, de la Adevărul, eu și…. Poate, totuși, voi completa efectivul, în cele din urmă!
În avion, servicii ireproșabile. Și spun asta ca unul care am străbătut lumea asta. Premieră pentru mine erau șervețelele fierbinți, confecționate din pânză, care ni se ofereau cu penseta. În fine. La Amsterdam ajungem repede, nici nu știu dacă am făcut două ore. Reveneam pe Aeroportul Schiphol după patru ani. Urcăm în autocarul care ne aștepta și ne îndreptăm spre hotel. Printre canale, printre clădirile cu o arhitectură specifică, inconfundabilă. Dacă, prin absurd, nu ai ști unde ai ajuns, văzând clădirile ești sută la sută convins: e Amsterdam! În fața fiecărui bloc, a fiecărei locuințe, biciclete. Zeci. Se însera și ploua mărunt, burnița. Ne cazăm. Hotel drăguț, cochet. Era gata-gata să scriu „și curat”! De parcă s-ar fi putut să fie altfel!
Încă de pe drum, s-a constituit un grup interesat să meargă în celebrul „cartier roșu”, cu femei dezbrăcate expuse în vitrină, de unde îți trimit bezele și îți fac cu degetul a chemare, a „vino-ncoa’! ”. Îl întreb pe Gigi Albu, cu care aveam să împart camera de hotel de-a lungul turneului: „Ce zici, Gigi, mergem și noi?”. „Hai, să mergem, că ce om face la hotel!? E încă devreme”. Și mergem. Continua să plouă mocănește. Nu aveam umbrele, eram cu capul descoperit. Grupul era condus de un ghid aparent informat – Dan Ivan. Mergem vreme de circa jumătate de oră. Încep să mă satur de ideea acelui cartier cu felinare roșii (aidoma pisicului care, într-o noapte geroasă îl întreabă pe un motan care trecea țanțoș: „Nene, unde mergi”? „În cimitir, să fac sex”. „Vin și eu”. „Haide”. Așteaptă ei un ceas, două, trei, crăpau pietrele de ger, și … nimic! Pisicul zice, dârdâind: „Nene, eu mai fac sex vreo zece minute și mă car, că nu mai pot de frig”!). Mai o intersecție, mai două străzi, mai o stradă, mai o intersecție, ne amăgea Dan Ivan. Cred că nu mai știa drumul. Ud până la creier, îi zic lui Albu: „Gigi, dă-l în mă-sa de cartier, că femei goale am mai văzut! Hai, la hotel”! Și ne-am întors. Nu știu nici azi cum am găsit drumul, cum de nu ne-am rătăcit. Dar țin minte de parcă a fost acum câteva ore, căldura carene-a izbit în obraji în clipa în care am deschis ușa de la intrare. În holul hotelului era un șemineu, alimentat cu gaz, dar, vizual, aveai impresia că ard butuci, care luaseră culoarea cenușii. În jurul șemineului, fotolii, canapele, iar ceva mai în spate un bar. Luăm câte un pahar de bere Heineken, de la mama ei de acasă. Costa 6,5 guldeni, cam mult!, dar era bună, bună cum n-am mai băut. Sau ni s-o fi părut? Nu știu. Am mai luat o halbă și poate mai una, apoi, după ce căldura ne-a uscat părul și după ce berea ne-a moleșit, ne-am dus la culcare. Nici măcar în vis n-am văzut „cartierul roșu”! „Grupul Dan Ivan” pretindea, a doua zi, dimineața, că au ajuns la blonde și că le-au văzut. O fi fost așa, n-o fi fost, nu știu. Dar blondele cu care ne-am destrăbălat eu și Gigi erau reale și autentice. Nealterate de vicii. Erau Heineken!!
Tristan MIHUȚA
