Argentina Buenos Aires downtown with traffic cars at night arround the Obelisco

(Din cartea mea „Adevărul gol-goluț”)

Oricum am privi lucrurile, Argentina este un partener potențial deloc de neglijat. De aceea, nu pricepeam de ce este atât de insignifiantă preocuparea noastră pentru a pătrunde pe piața argentiniană. Invers, nu este însă așa. Ne-am întâlnit, în Buenos Aires, cu zeci de oameni de afaceri, interesați fie să exporte fie să importe. Numai pentru importul de vagoane s-au arătat interesate cinci societăți argentiniene – de vagoane pentru transportul cerealelor, al țițeiului, al minereurilor …
De ce suntem așa de apatici? De ce nu ne zbatem să cucerim piețe, ceea ce ar însemna și menținerea fabricilor care, vedem toți, își închid porțile una după alta? Și nu doar că nu cucerim alte piețe, dar le pierdem și pe cele existente! Gândurile de mai sus le purtam cu mine pe străzile din Buenos Aires și, cu fiecare pas, cu fiecare nouă dezvăluire, tristețea mi se transforma într-un fel de disperare: de fapt, ce se întâmplă cu noi? Să fim așa de neștiutori? Să nu înțelegem că America de Sud nu este lumea a treia?! Noi am învățat doar câteva nume de țări – SUA, Japonia, Germania … – care, într-adevăr, sunt importante, dar departe de a însemna totul. Din păcate, oamenii de decizie din țara noastră nu gândesc în acești termeni – dacă gândesc cumva! Mă uit la lumea de pe stradă. Toți sunt bine îmbrăcați, atenți față de propria persoană și de imaginea pe care o impun celorlalți. Fac parte, desigur, din clasa mijlocie, în care intră majoritatea populației. Aici, a fi un „mijlociu” înseamnă să deții un apartament, una sau două automobile, soția să nu lucreze, să ieși măcar o dată pe săptămână la un spectacol, la restaurant … Așa se și explică de ce restaurantele răsar la fiecare pas și toate sunt pline „ochi”. Și de ce Buenos Aires are o viață de noapte animată, care începe de pe la orele 22-23.
Se poate spune că fiecare argentinian participă la prefigurarea destinului național. Și asta, pentru că în Argentina, la fel ca în Brazilia, votul este obligatoriu. La urne, se aplică stampila pe cartea de identitate. Dacă cineva nu votează, trebuie să se justifice în fața tribunalului. Neprezentarea la urne se pedepsește penal, cu ridicarea drepturilor cetățenește pe o perioadă de doi ani. Ceea ce înseamnă o adevărată nenorocire, pe care populația o evită. Nu pot să nu mă întreb dacă o asemenea măsură e democratică ori ba, dacă ea nu anulează libertatea persoanei prin constrângerea de a vota. De discutat. Finalitatea însă, cred, este una democratică: președintele, parlamentarii ceilalți aleși ajung să reprezinte cu adevărat voința națiunii ori a comunităților locale. Una este ca să fii ales președinte după participarea la vot a întregii națiuni și cu totul altceva să fii ales în fruntea statului de 20 la sută din populație, cum se întâmplă la noi. Părerea mea, vorba pitorescului Nicolae Văcăroiu.

Din nou, japonezii
La Buenos Aires, cu greu găsești un loc la hotel – și sunt sumedenie de hoteluri, har Domnului! Vin turiști din lumea întreagă, dar vin și oameni de afaceri interesați de această piață fabuloasă, preocupați să simtă, să înțeleagă ce ar putea exporta pe această piață. Japonezii și sud-coreenii își trimit aici oameni care au o singură misiune: să se uite în vitrine, prin magazine, să vadă ce produse au trecere și la ce prețuri. Pe baza informațiilor trimise de ei, acasă, în Japonia și în Coreea de Sud, se analizează cererea pieței și se pregătesc pentru a fi ofertate Argentinei (dar la fel se întâmplă și în alte țări) produse și mai bune, dar și mai ieftine. Ambasadele, de asemenea, sunt preocupate de promovarea exporturilor țării lor spre Argentina. Nu pot să nu revin și să nu compar. Ce facem noi? Dormim! Și prin ambasade, dar și acasă, în țară. Între două somnuri, vedem, constatăm că în Argentina ori aiurea am putea exporta multe. Dar până să întreprindem ceva, ne apucă iar moleșeala și somnul. Este evident că nu cunoaștem piețele externe, că nici prin cap nu ne trece să procedăm precum japonezii și sud-coreenii. Este o lipsă de voință „pozitivă” (că în alte privințe, egoiste, suntem de o tenacitate, de o voință negativă uimitoare) și o lipsă de interes înspăimântătoare.
Discut toate aceste, într-o frumoasă seară de noiembrie, echivalentă lunii mai de la noi, cu Mihai Șarlea. Stăm într-un parc superb, pe o bancă, sub cel mai mare ficus pe care l-am văzut vreodată. Nu știu de câți oameni ar fi nevoie ca să-l poată cuprinde cu brațele … De fapt, tulpina sa este o împletitură, o îngemănare de tulpini. Totul are un diametru de cel puțin doi metri. Ca într-un simbol, tulpinile se unesc spre vârf și trimit în lateral ramuri de câte o jumătate de metru grosime. Ca să nu se rupă, uriașele ramuri sunt susținute, din loc în loc, cu propte metalice. O mână întinsă de către om naturii, să se răsfețe în voie. Admirăm peisajul, dar revenim, obsesiv, asupra neînțelesului fel al nostru de a fi și de a vrea. Sau de a nu vrea, naiba știe cum să-l definesc. Destul că stăm și vegetăm, în timp ce lumea din jurul nostru se zbate, merge înainte, mărind până la insurmontabil distanța dintre noi și ceilalți, cei din față.
Suntem însă în Buenos Aires, unde poate nu vom mai ajunge niciodată, așa că o luăm din nou pe Avenida California, batem cu pasul câteva străzi comerciale, nu mai largi de 8-10 metri, destinate doar pietonilor. Din loc în loc, tineri, numeroși tineri, ne întind fluturași care te cheamă să iei cina într-o anume pizzerie, într-un anume restaurant, să asiști la un spectacol de tangouri ori de samba, să intri într-un club de noapte sau chiar să soliciți „serviciile” unei femei, dacă inima o cere și buzunarul nu face mofturi. Multe magazine sunt încă deschise, deși e trecut de ora 22. Vitrinele și rafturile gem de mărfuri de calitate. Blănuri de tot felul, de vulpe de Patagonia (regiune sudică a Argentinei, cu zăpezi veșnice), de nurcă etc., atât de râvnite de către femei, te îmbie la prețuri accesibile, de câteva sute de dolari. Un costum de foarte bună calitate se poate cumpăra cu 400-600 de dolari sau de peso, ceea ce e totuna și oriunde, până și la ziare poți plăti în peso ori în dolari. Intrăm într-o pizzerie, comandăm modest, spaghetti carbonara recipe, un Merlot alb. Apoi, sub privirile atente ale fetei care se ocupă de noi (toți ospătarii serveau la masă, după care se retrăgeau într-un colț, cu mâinile încrucișate la piept, și își priveau cu atenție mesele), ne cufundăm melancolic în această lume care știe să trăiască pentru că știe și să muncească. O, dulce Românie, asta ți-o doresc!

Românii noștri
Cea mai mare parte a populației Argentinei este de origine spaniolă. Dar și italiană, fiindcă aici trăiesc peste cinci milioane de „peninsulari”. O comunitatea puternică, de care Italia are grijă ca de propriii fii. De altfel, comunitatea are un reprezentant permanent în Parlamentul Italiei. Sigur, mai sunt și alte comunități: nemțească, ucraineană, evreiască, armenească și chiar una românească. Ambasada României deține o listă cu vreo 600 de români, deși recensământul din 1991 consemna existența a circa 5.000 de conaționali. Din păcate, cei mai mulți nu trec pe la ambasadă decât când au probleme, după cum nici Ambasada nu se omoară cu firea pentru căutarea și atragerea lor într-o solidaritate comunitară firească. Aceeași lipsă de unitate ca în țară. Așa că nu mă miră să aflu că nu avem acolo o biserică, deși cândva ființa una catolică. Ortodocșii români merg pe la alte biserici, dacă merg, ori apelează la serviciile unui preot croat, care oficiază o slujbă în rit ortodox, dar într-o limbă care este un fel de melanj ciudat, de croată și spaniolă. Slujba nu se ține într-o biserică, ci într-o casă. Or, dacă biserică nu e, nimic nu e, nici viață comunitară, nici unitate, pentru că limba neamului și conștiința unității naționale, în vremuri grele, tocmai prin biserică s-a păstrat și tot așa s-au consolidat. Nu-i de mirare, așadar, că la Buenos Aires, ca în atâtea alte părți ale lumii, românii noștri nu reușesc să se adune într-o comunitate viabilă, precum alte nații.
Despre Argentina se pot scrie tomuri. Da, Argentina m-a cucerit. Este o țară pe care merită să o vezi și să o cunoști. Ea are, în toate, câte ceva din pasiunea cu care, la cocteilul oferit în cinstea noastră de către Uniunea Industriașilor din Buenos Aires, în finalul întâlnirii de afaceri, un cunoscut cântăreț argentinian ne interpreta tangouri celebre. Bărbatul acela parcă aduna în vocea sa, ce umplea frumoasa grădină a Uniunii, întreaga emoție din poveștile romantice, născute ori provocate, peste decenii, de minunatele tangouri. Nicăieri în lume nu m-am simțit mai acasă!

Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here