Sfârșitul de an 1998 ne-a găsit, pe noi, acționarii de la SC Media Grup SA, deciși să cumpărăm o tipografie. Drumurile la Timișoara, la tipografia ziarului „Ziua”, erau pierdere de vreme, iar pe timp de iarnă erau și dificile. L-am rugat pe Lajos Notaros să caute niște oferte pe Internet. A găsit relativ repede. Le studiez. Mă pricepeam la rotativele offset, doar mai adusesem una, la Adevărul. Aleg câteva, cerem oferte. În final, făcând raportul între preț și performanță, aleg una, de la firma Borott, din Elveția. Rotativa se afla la Torino, unde i se efectuase o reparație capitală. Prezint oferta și o pun în discuția Consiliului de administrație și a AGA. Toată lumea este de acord. Urma, după punerea la punct a unor formalități, ca în luna ianuarie să mă deplasez la Torino, împreună cu Petre Burcă, pentru a vedea și pentru a negocia cu elvețianul. Aș fi dat zile de la mine, vorba unui cântec, ca să ajung în Italia mai repede și să văd odată utilajul.
Firește, când pleci la cumpărături, trebuie să ai cu ce cumpăra, ai nevoie de bani. Așa că am luat la rând câteva bănci. Bunăoară, la BRD, directorul Mihai Stoica nu s-a arătat extrem de interesat, trebuia să sune Bucureștiul, să primească accept etc. Ar fi durat o lună numai să știm dacă putem primi împrumut de la BRD ori ba. Eram presați, fixasem deja o întâlnire cu elvețianul. În fine, ca să ajung direct la subiect, am bătut palma cu Intesa Sanpaolo Bank, fostă West Bank. Am trecut pe la sediul băncii cu Ioan Faur, care avea două uși de intrare la Cornel Pirtea, directorul de atunci al băncii: una, pentru că ICIM avea conturile la Sanpaolo și, alta, pentru că soția lui Faur, Ileana, era secretara directorului. Cornel Pirtea ne-a cerut fel de fel de documente, ne-a „radiografiat” societatea, a făcut analize asupra situației financiare etc. și a fost de acord.
Cu banii asigurați, fără a fi precizată valoarea împrumutului, ci doar aproximată (certă era doar dobânda – 18%!!), am pornit dis de dimineață, împreună cu Petre Burcă, spre Italia. Era 25 ianuarie 1999. Opelul meu, un Omega 20i, părea și el nerăbdător să mai ruleze și la drum întins, nu doar prin oraș. Ajungem relativ repede în Austria. La intrare, dăm pașapoartele și până să le verifice, un vameș stă de vorbă cu mine. Vorbesc cu el în engleză. Unde mergem, ce mai e prin România, nimicuri de conveniență. Brusc, mă întreabă de taxa de drum. Scot din torpedo factura și chitanța cu „Taxa Băsescu”. Nu știe ce este, dar evident, nu era ceea ce îi trebuia. El mă întreba de taxa pentru autostradă, de vignetă. Uitasem că nu e ca în Italia, unde plateai cash, la fiecare ieșire de pe autostradă. Mă pune să plătesc vigneta, vreo șapte mărci, apoi plecăm. Petrică Burcă, după o tăcere prelungită, deliberează: „Ce bine că ai știut engleză; doar așa ne luă ăsta șapte mărci!”. Ne-am amuzat și ne-a prins bine, căci drumul era lung.
Am străbătut cu bine Austria, am intrat în Italia, am sfidat Alpii, lăsând în urmă 33-34 de tuneluri. Se întunecase, pe când ne apropiam de Padova. Aranjasem cu prietenul meu, Bruno Bertomoro, să ne rezerve o cazare la hotelul Cavallino, din Monselice, un orășel lângă Padova. În zonă, se lăsase o ceață atât de deasă încât am ratat ieșirea de pe A 4, la Padova, ca să intrăm pe A 19, pentru Monselice. Ne-am întors, am găsit A 19, dar nu se terminase – la Monselice, am ratat de câteva ori drumul spre San Bortolo, unde domicilia Bruno. Disperat îl sun. Intrasem într-un bar. Mă întreabă unde suntem, să-i dau un indiciu. Îmi vine idea să-l introduc în „scenă” pe barman – cine putea să-i explice mai bine unde mă aflam? În nici zece minute, Bruno ne recuperează. La el acasă, un napoletan, alți 2-3 prieteni, din Monselice. Vorbim de toate. Evident, și la ei politica era subiect de rezistență – mai ales că unul dintre prietenii lui Bruno se revendica drept nepot de-al lui Benito Mussolini. Timpul a zburat, nu alta, și vine vorba de culcare. Probleme! La Monselice nu mai sunt locuri. Uitaseră de rezervare, a venit un grup, explicații peste explicații. Italienii se mobilizează – sună acolo, sună dincolo, peste tot unde știau că ar putea fi o camera, două paturi … Nu îmi făceam probleme, știam că nu ne lasă Bruno să dormim în stradă, dar se făcuse târziu … și … Până la urmă se rezolvă. Unul dintre prietenii lui Bruno ne duce până la locul cu pricina. Era o pensiune. Patronul, un tip ciudat. Homosexual, după cum îl „fotografiase” Petrică. Mă rog, nu știu, dar cert e că ne-a disperat cu restricțiile. Nu se bea alcool, nu se fumează, nu aia, nu aia. Or, mie îmi crăpa buza, cum se zice, să beau ceva, după 1100 de kilometri parcurși nonstop, după ce la Bruno abia am pupat un pahar cu vin. În mașină aveam țuică, pusă de Petrică, „pentru când o fi”. Ei bine, era! Acum! După ce ne instalăm în cameră, mă duc să iau țuica. Patronul și el cu nasul în portbagaj. Mă întreabă ce am în sticlă. „Apă minerală”, îi spun, arătându-i eticheta de pe sticlă – ce bun obicei de a refolosi prețurile pentru una-alta! Nu a mers până acolo încât să pretindă să guste. Culmea, că abia am gustat din țuică, mai mare o fi fost obsesia născută din interdicțiile ciudatului patron. În schimb, am fumat cu mare poftă, în baie, vreo trei țigări, după care am căzut frânt de oboseală.
A doua zi, ne-am mutat la Cavallnino. Dimineața, ne oprim undeva să luăm micul dejun. Cerem și două beri, „per remontare”. Chelnerul râde. Apoi, am luat trenul spre Veneția. Cam o oră de mers. Sufla un vânt rece pe lagună, dar stăteam cu Petrică afară, pe puntea vaporașului, să trăim pe viu experiența. Eu mai fusesem de vreo cinci ori în Veneția, dar pentru Petrică Burcă era premieră. Coborâm în Piața San Marco, vizităm ce e de vizitat, o luăm spre Canale Grande. Ieșise soarele, dar era rece. Terasele s-au adaptat – erau împrejmuite cu folie din polietilenă, lăsând liberă vederea spre canal, și interiorul era încălzit cu o instalație cu gaz. Alegem una, mai mult la insistența unui „fecior”. Ne așezăm, consultăm lista de meniu. „V-ați hotărât?”, aud o voce în dreapta mea. Era băiatul care ne îmbiase să intrăm. Românaș. Din Brașov, cu diploma de inginer, obținută cu vreo patru ani în urmă. O biografie atât de comună pentru mulți dintre tinerii noștri. Am mâncat bine acolo. Consumația ne-a tihnit, probabil, și datorită ineditului acelui loc – nu mai fusesem iarna la Veneția. Cum am ieșit de sub „umbrar”, un ins ne îmbie cu portofele. Piele-piele. Ne tocmim. Le lasă la 20 de mărci bucata. Cumpărăm amândoi și îl folosesc și astăzi, deși sunt 15 ani de atunci.
Seara, în Monselice, am mers să mâncăm la un restaurant aflat la vreo 70-80 de metri de hotel. Mai fusesem acolo. Avea vreo 40 de mese și în el lucrau patru frați iar în weekend lucrau și soțiile lor. Îl știam pe cel care ne servea. Comandăm. Intrăm în vorbă, îi spun că și prietenul meu are un restaurant, bar … E încântat. Plătește Petrică și plecăm, la un moment dat.
Gândul ni se abătea însă, din când în când, tot la întâlnirea de la Torino. Ne tot sfătuiam cum să abordăm problema. Appuntamento, adică întâlnirea, era fixată pentru ora 15. Plecăm din timp, să nu avem surprize. Pe drum facem o repetiție generală la scenariu. De câte ori aveam să-l întreb ceva pe Petrică Burcă, el trebuia să miște capul în stânga și în dreapta, cu semnificația „nu”. Ajungem. Ne-am descurcat relativ ușor, după cum ni se explicase. Pe atunci, nu știam de GPS. Începem prin a vedea obiectul cu pricina, în fapt, o adevărată uzină. Era o rotativă offset, Harris V 15, de producție americană. Arăta bine. O ușoară emoție, de parcă eram în fața unei femei pe care o plăceam, a pus stăpânire pe mine. Îi împărtășesc impresia și lui Petre Burcă, dar convenisem să nu ne arătăm entuziasmul, oricât ne-ar plăcea rotativa. Ne străduim să fim inexpresivi și mergem la tratative. Ei doi, proprietarul rotativei și patronul firmei care executase reparația capitală, fiecare cu partea lui. Noi, tot doi. Și începe jocul, ca la poker. Totul, rotativa, transportul, instalarea mașinii, punerea în funcțiune, 350.000 de mărci germane. Ne arătăm surprinși neplăcut. După vreo jumătate de oră de discuții, mai lasă 10.000 de mărci „de la ei”. Petre tot dă din cap, cu conștiinciozitate. Cum nu mai lasă nimic din preț, fac gestul de a aduna hârtiile, le împing politicos pe ale lor, înspre ei, și dau să mă ridic. Încep să se certe între ei. Italianul care efectuase „capitala” își dorea banii. Mă roagă să mai stau. Așta și așteptam. Elvețianul zice: 330.000 de mărci. Urmează alte licitații. Noi o ținem pe a noastră, decizie expusă încă din start: 300.000 pentru tot, mașină, transport, punere în funcțiune, iar plata cazării și a mesei celor doi muncitori veniți la Arad pentru montarea rotativei, e sarcina lor. Elvețianul, negru de supărare, abia mai vorbea. Le explic că nu putem plăti mai mult, atât am obținut de la bancă! Rezistăm pe poziții, apoi las de la mine: fie, plătim noi cazarea și masa muncitorilor! Dar, rămâne 300.000! Proprietarul rotativei nu e de acord. Face crize. Iar îmi adun toate hârțoagele în geanta diplomat, în vreme ce „adversarii” se ceartă. La un moment dat, risc totul și inima îmi bătea să-mi sară din piept. Mă ridic. Dau mâna cu ei și zic: „Mi dispiace. Arrivederci!”. Ne îndreptăm spre ușă, chiar pun mâna pe clanță și înnebunesc pentru că nu aud ceea ce doream. Dar elvețianul cedează și ne cheamă înapoi. „OK!”, zice. „E fatta”! Și se uită la noi de parcă tocmai l-am prădat, luând potul.
Am plecat de acolo mulțumiți, dar abia în mașină ne-am dat drumul, chiuind. Direcția Milano și mai precis, la San Siro, unde visam să ajung de copil. Era meci de Cupa Italiei, Inter-Lazio. Țineam cu Internazionale Milano de la 12 ani, de pe vremea lui Helenio Herrera. Ni s-a spus, de către torinezul de la masa negocierilor, ca în Milano să urmăm indicatoarele cu „Fiera” (Târg). Așa facem. Ajungem în centru și … blocaj! În față, lume adunată. Am crezut că e accident. Mergem să vedem. Da, era un accident. Pe carosabil, un câine rănit gemea. Cineva aruncase o haină peste trupul său, pentru că era destul de frig. Ne-a copleșit efectiv grija aceea pentru bietul animal. La noi, toți ar fi trecut mai departe; acolo, fiecare ar fi făcut ceva ca să salveze câinele acela.
Ne cazăm la Hotel Ariosto. Apoi, chemăm un taxi și mergem la stadion. Cu 20 de mărci luam un bilet la tribună. Ne căutăm un loc bun, rândul al treilea, de pe inelul al doilea. Sun acasă și vorbesc cu Cosmin. Interist și el. Petre vorbește cu Petrișor al lui. Ne mândrim că suntem acolo unde joacă Inter și AC Milan. Meciul l-a câștigat Inter, cu 5-2. Antrenorul neroazzuri-lor era atunci Mircea Lucescu. Pentru aducere aminte, pentru microbiști, dau formațiile. Inter: Pagliuca – Simic, Bergomi, Colonnese, Zanetti – Cauet (Ze Elias), Simeone, Milanese (Silvestre), Djorkaeff – Ventola (Moriero), R. Baggio. Lazio: Marchegiani – Pancaro, Nesta, Couto, Favalli – Lombardo (Gottardi), Almeyda, De La Pena (Mancini), Conceicao – Vieri, Salas. Au fost 17017 spectatori, dintre care (măcar) doi eram arădeni. La ieșirea de la stadion, am îmbrățișat unul dintre platanii din față, zicându-i: „Dragule, nu știu dacă te voi mai vedea, așa că rămâi sănătos”. Cum hotelul nu avea restaurant, ne-am oprit din drum ca să mâncăm ceva. Am luat „spaghetti alle vongole” și un vin alb, demisec. Probabil din cauză că era oră târzie și bucătăria își cam epuizase din meniurile gătite, scoicile erau mai mult valve calcaroase, decât moluscă gustoasă, cu corpul moale. Îi atrag atenția chelnerului. Omul se scuză, asta e, este final de zi. Mai comandăm o sticlă de vin, ca să avem la hotel, și îl rugăm să ne scoată dopul. Cu conștiința încărcată, bietul de el, ne face cadou tirbușonul său (pe care aveam să-l uităm în camera de hotel de la Verona). Dar în seara aceea, la Milano, nu aveam somn, după o zi așa de dinamică. Am continuat să povestim, am comentat fazele de la negocieri, până am fost sunați de la recepție că vecinii reclamă „rumore”.
A doua zi am început drumul spre casă. Cum Petre nu văzuse Verona, am rămas o noapte acolo. Știam Hotelul Trieste, unde am mai poposit de câteva ori, așa că ne-am dus direct acolo, fără să bâjbâim. Am vizitat Arenele Romane, minunatul centru de acolo, am plecat spre Casa Julietei. Deodată auzim: „Domnu’ Burcă, domnu’ Burcă!”… Întoarcem capul. Un ins vine spre noi. Dă mâna cu Petrică. Ce face pe acolo? Muncește! Râde și face cu mâna semnul acela care sugerează furtul. Tipul era din Sântana și mai trecea pe la restaurantul lui Petre, din apropierea gării. Mai încolo, pe stradă, doi acordeoniști. Ce puteau fi? Normal, țigani de-ai noștri. Nu se laudă. „Nu mai e ca altădată”! Un alt român, echipat în Charlie Chaplin, stă nemișcat pe un piedestal, sugerând o statuie, și așteaptă să-i cadă ceva în pălăria de la picioare. Și, dacă nu cade, … „pică”. La Julieta acasă, bem o bere Corona cu lămâie, apoi o luam spre hotel.
Dormim bine și ne pregătim de plecare. Petre zice să mai dăm o raită, să mai vedem centrul Veronei, că avem timp. Era în jur de ora 9. Dimineața! Intrăm la un bar, să bem o cafea. Stau la rând, la tejghea. Petre vine spre mine și zice: „Auzi, hai să luăm și un whisky, din vole!”. Cer și whisky. Barmanul mă studiază. Nu se rabdă și, după o ezitare, mă întreabă: „Dumneavoastră ați mai fost pe la noi, acum două săptămâni?”. Nu mai fusesem, dar am înțeles că de două săptămâni nimeni nu-i mai ceruse un whisky la acea oră matinală. Din Verona, am pornit spre Monselice. Pe drum am mâncat la unul dintre acele restaurante care se întind peste Autostrada A 4. Cât de impresionat am fost prima oară când am urcat și când am călcat în așa ceva. Acum, mi se părea ceva banal.
Din nou la Cavallino, în Monselice. Ce mi-a plăcut acolo era faptul că pensionarii se adunau peste tot – prin baruri, pe la cafenele, în restaurant și jucau cărți. Apoi, apreciam modul în care erau susținuți micii producători, fermierii, negustorii. În fiecare luni, la Monselice, între orele 6-14, se ținea piață. Veneau comercianții cu rulote din care ofereau produse alimentare (cașcaval, salamuri, șuncă etc.), legume, confecții, cam tot ce ar trebui curent într-o casă. A doua zi târgul se muta în altă localitate, și tot așa, vreme de o săptămână, după care circuitul se relua. Până și la Roma am întâlnit acest obicei împământenit. Închid paranteza. Seara, revenim să cinăm iar la „Restaurantul Fraților”. Vine „il nostro amico” și ne întreabă cum am petrecut, pe unde am mai umblat, ce am dori să consumăm. Îi zic că ne dăm pe mâna lui. Să ne ofere ce crede el că ne-ar plăcea. Este încântat. Vrea să se întreacă pe sine, este evident. Și chiar a făcut-o. La final, solicităm să plătim. „Cât ne costă?”. „Cât în seara aceea”, și ne spune suma, de acum trei seri, cu o exactitate care l-a onorat iar pe noi ne-a încântat că a ținut minte. Evident, a costat mai mult, dar omul a pus de la el diferența. Probabil, așa se cucerește clientul, după regulile scrise și nescrise ale meseriei. De altfel, tocmai aceste „amănunte” au făcut de neuitat acele întâmplări.
Am plecat din Monselice devreme. Era duminică, autostrada liberă. La ieșire din Italia, înainte de Tarvisio, fac plinul. Mare greșeală! Mașina a început să se înece, nu mai trăgea, iar prin tuneluri , unele de peste 1500 de metri, tremuram că mă lasă în drum. Apăsam cu disperare pedala și dădeam șprițuri peste șprițuri. Mergea o vreme și iar începea. Mă hotărâsem să opresc la Graz, chit că era duminică, dar, minune, Opelul meu și-a revenit! Se consumase apa din benzină. Am răsuflat ușurat, dar nu știam că n-am scăpat de necaz. În Ungaria, bătea un vânt de abia țineam mașina pe șosea și credeam că acum-acum ne răstoarnă. Nu ne-am răsturnat, dar după Budapesta a început viscolul și un ștergător nu mai funcționa! S-a destrâns din șurub. Cheie nu aveam. Opream, din când în când, și ștergeam parbrizul. Asta, până la un (sau, o?) „csarda”, unde cineva mi-a împrumutat o cheie. Așa s-a sfârșit o călătorie care a avut de toate. Dar nu așa este viața, presărată cu de toate?!
Tristan MIHUȚA
