-Domnule, vă rog tare frumos…
Încetinesc trotineta și după câțiva metri „parchez” lângă întrarea în alimentara cea mare de pe Magheru. Femeia de pe banca alăturată avea darul să enerveze cu vocea ei excesiv de miloagă și atitudine „lucrată”, totuși mă întorc cei câțiva pași și privind-o în ochi:
– Poftiți, doamnă, îi zic.
Îmi turuie repede un cearceaf de boli, toate din grupa de risc asociat așa că i-o retez ferm:
– Nu dau bani!
Pe vremuri mai avem obiceiul ăsta dar m-a prins odată Viorica pe când era directoarea Poliției Locale de la Arad:
– Dacă ești prieten cu mine, din clipa asta nu mai dai bani la cerșetori! Crede-mă, știu ce spun!
O credeam. Nu le-am mai dat bani. Umblam cu ciocolată după mine. Vara e mai greu, că se topește.
Ies din alimentară și înainte de a urca pe trotinetă mai studiez o dată trăsăturile miloagei. Escroacă prefacută concluzionez din nou, justificat.
Pornesc trotineta (electrică) și în câteva secunde frânez. Cât pe ce să dau peste un altul: ăsta trăgea un cărucior cu două roți după el și îmi cere fix trei lei.
– Nu, îi răspund și ăstuia. Îmi plăcea oricum mai mult decât miloagă tărăgănată. Dacă ea era artista cerșitului, atunci ăsta era contabilul; matematicianul. Se-ntâlniseră profilul real cu cel uman exact lângă trotineta mea, dar degeaba, umbra Vioricăi de la Locală de la Arad mă bântuia și-n inima Bucureștiului.
Trotineta își vede de drum un minut, două minute fără să bage de seamă gândul cel pervers ce începuse ușor ca un bobârnac imperceptibil peste ureche iar acum mă trăgea deja de păr:
– Ce-i în inima aia ta Eli Pintea de ai vijelit așa pe cei doi care oricum vor fi fiind, i-a vijelit viața mai dinainte. Dacă doi de cinci lei dați de tine acum jumătate de oră pe un ristretto la Chocolat ar fi adus câte un zâmbet fiecăruia nu făceau mai mult decât un ristreto?
Încetinesc și-mi vine în minte gândul ăla cu îngerii care se transformă în cerșetori enervanți ca să-ți încerce inima. Frânez. La o adică nici Viorica nu mai e la locală, s-a dus directoare la Garda de Mediu, n-are decât să-mi ceară să nu mai mănânc măcriș dacă vrea. Mă întorc. Dacă m-a tulburat așa gândul ăsta cu cei doi știe cel ce l-a trimis de ce l-a trimis.
O iau mai întâi după ăla cu căruciorul că era în mișcare și să nu-l pierd. Într-adevăr îl găsesc greuț, se mișcase, era deja departe, undeva înspre Universitate. Îi dau un cinci lei, îi bagă în buzunar, nici gând, nu-mi dă rest doi și pleacă fără nicio vorbă de parcă banii lui i-aș fi dat.
N-am timp de reflecții, dau accelerație trotinete și înapoi la blocul Eva la alimentara cea mare. Miloaga tocmai combina un domn care nici nu vrea să audă, scot cinci lei, nu apucă să mulțumească că își mută interesul pe o doamnă apărută de niciunde, îi turuie și ei cearceaful de boli de risc asociat…
Rămân ușor mofluz, nu tu îngeri camuflați în cerșetori, nu tu zâmbete, nu tu mulțumesc. Nu apuc să mă judec prea aspru pentru toată tevatura asta că ușa cea mare cu fotocelulă de la alimentara cea mare se deschide și un tânăr de vreo 20 de ani cu o pungă în mână iar în cealaltă, duc mâna la cap și verific-da, cu ochelarii mei de 200 de euro primiți anul trecut în dar de la finu-meu.
– Domnule, aceia sunt ochelarii mei.
– Posibil. I-am găsit în coșul de cumpărături. Nu i-am observat decât la casă. Luați-i! Îs beton.
Am venit acasă, am mâncat clătite, scriu, postez, iarăși zic: minunile se întâmplă la tot pasul. Le dă Dumnezeu prin oameni, numai că nu neapărat te lasă să ți-i alegi tu.
* pentru cei care nu cred în minuni n-au decât să-și imagineze că în câte o zi ca asta, eu schimb bancnota de 5 lei la o rată de curs de 100 de euro.
Emilian PINTEA
