Niciodată, dar NICIODATĂ, nu am trăit primăvara ca în acest an. Mereu am constatat că, furat de cele zilnice, primăvara a trecut peste mine ca un efemer fum de țigară. Dar acum, da, am trăit-o. Datorită pandemiei! Am lucrat în grădină cu Geta, am sădit de toate, am plantat de toate, ca pentru o veșnicie, deși suntem pe ducă de aici, din strămoșescul loc. Zilnic organismul meu, inima mea a pulsat în ritm cu natura. Așa că, fără, îndoială, pot zice că a fost prima mea primăvară adevărată, trăită din plin. E anotimpul meu preferat, așa că, mulțumesc Doamne!
Dar a venit iunie. Un iunie cum nu am mai trăit. Potopul din Macondo lui Gabriel Garcia Marquez a venit peste noi. Este o invitație la meditație asupra zilei de mâine. Încotro se îndreaptă Planeta? Ce va fi pe Pământ în anii care vin? Normal, noi, cei de vârsta mea, nu mai apucăm răspunsul, dar nimic nu va mai fi din previzibilul în care trăiam. Veți zice că sunt ca prostul care moare de grija altora. Nu. Doar, mi-ar părea rău să știu că generațiile care vin după noi, copiii lor, nepoții lor nu vor mai avea parte de viața de până acum, de frumusețea anotimpurilor, de bucuria unei liniști previzibile.
Doamne, încotro duci planeta pe care o numim Terra?
Tristan MIHUŢA
