Câinii latră, caravana trece! Atât am câștigat, de fapt, prin schimbarea de regim, din 1989: dreptul de a lătra, fără consecințe grave, precum câinii la lună, fără nici un efect. Poți spune orice, chiar și adevărul, că nu mai contează. Chiar dacă ceea ce spui înseamnă demascarea unor infracțiuni, a unor abuzuri, a unor fapte de corupție sau fraudă fiscală, nu mai impresionează pe nimeni, decât dacă ajută la tranșarea unor răfuieli, în dauna celor căzuți în disgrație. Cei care controlează crima organizată (indiferent de domeniu, dar în special în domeniul fraudei fiscale, furtului banului public și al corupției politice), au avut grijă ca autoritatea publică să fie oarbă și surdă, adică să nu vadă și să nu audă nimic, decât când primește ordin de la cei care i-au instalat în funcții. Și ce dacă unii prezintă, cu subiect și predicat, fapte concrete, care, într-o lume normala, ar fi dovezi suficiente pentru a incrimina crima organizată? Ce, instituțiile statului au obligația să citească presa sau să asculte ce latră unii? Pe funcționarii publici, cei plătiți să combată frauda și furtul banilor publici, nu-i poate nimeni acuza că au știut și n-au făcut nimic, adică nu și-au exercitat prerogativele funcției, dacă presa a scris sau activiștii au urlat. Clasa politică, în complicitate cu crima organizată, le-a creat un soi de imunitate totală. Sistemul de intervenție a fost upgradat, de o așa manieră, încât a nu auzi și a nu vedea, face parte din fișa postului și asigură liniștea totală, ba chiar reprezintă o condiție a ascensiunii profesionale, a conservării postului și a lipsei de răspundere.
Altfel, a auzi, a vede și, mai ales, a se sesiza din oficiu, e abuz, adică depășire de competente și încălcarea drepturilor individuale. Nu-i așa? Dacă nu, cum explicați că, cu excepția polițiștilor sau jandarmilor (și asta, doar când e vorba de fapte comise cu violență sau de furt), nici un funcționar public, fără ordin de serviciu și în afara programului de lucru, n-are competența să intervină, chiar dacă constată săvârșirea unor fapte grave? Poți fi procuror, judecător, inspector fiscal, comisar ANPC, comisar la Garda de Mediu, inspector DSVSA, inspector ITM, inspector la Inspecția de Stat în Construcții, funcționar la compartimentele (serviciile) din primării și consilii județene, ce se ocupă de verificarea unor activități economice sau neautorizate, etc., nu te poți sesiza din oficiu, decât în condiții speciale, asumându-ți riscuri profesionale majore. Pentru că, actuala clasa politică, prin lege, a avut grijă să creeze un mecanism perfect, legal, pentru a proteja crima organizată, care se rezumă la limitarea competenței funcționarului public în a-și exercita atribuțiile legale, la durata ordinului de serviciu. Adică, indirect, a dat liber la fraudă fiscală, la corupție, la comerț fără respectarea parametrilor de calitate, la furt din avutul public, la încălcarea disciplinei în construcții, la exploatarea muncii la negru, la înșelăciune, etc., îngrădind exercitarea prerogativelor funcției publice, prin limitarea acesteia la perioada înscrisă în ordinul de serviciu și obiectul vizat de acesta, sub masca prevenirii săvârșirii abuzului. Ceva, de genul, nu e vinovat cel care a încălcat legea, ci cel care l-a prins, că l-a prins, fără ordin de serviciu, chiar dacă avea atribuții, conform fișei postului și legii.
Pe scurt: nu hoțul e de vină, ci cel care l-a prins, că n-avea ce căuta acolo! De parcă cei ce comit fraudă fiscală, înșelăciune, comerț cu marfă necorespunzătoare calitativ, ori practică munca la negru sau încalcă disciplina în construcții, transportă masa lemnoasă și alte materiale sustrase de pe domeniul public, își corelează activitate ilicită, cu perioada înscrisă în ordinele de serviciu, de către șefii de instituții. Astfel, printr-o șmecherie ieftină, mafia politicianistă, care și-a dorit să aibă controlul absolut asupra administrației publice, a anulat funcționarilor publici obligația și dreptul de a-și exercita prerogativele legale, în orice moment, adică, anulând din legislație, oportunitatea, operativitatea și tot ceea ce ține de noțiunea de inopinat (flagrant).
Un exemplu concret în acest sens – aplaudat de toată crima organizată din România și de cei certați cu legile fiscale -, a fost desființarea Gărzii Financiare și înființarea Direcției Generale Antifraudă din ANAF. La început, Garda Financiară, ca și Poliția sau Jandarmeria, pentru fapte de evaziune fiscală, avea competența să se autosesizeze, legal, în orice moment, dacă funcționarii ei constatau săvârșirea unor fraude fiscale. Spre deosebirea de Antifraudă, comisarii Gărzii Financiare, nu aveau nevoie de un ordin de serviciu și nici de analiză de risc pentru a interveni. Era suficient să se autosesizeze (adică să se sesizeze din oficiu) pentru a interveni și a lua măsuri. Exact asta a deranjat crima organizată și componenta politică a crimei organizate: oportunismul și promptitudinea cu care acționau comisarii Gărzii Financiare. A deranjat, rău, faptul că n-aveau nevoie de acordul structurii centrale sau a șefilor (numiți și subordonați politic) pentru a interveni, prompt, când era vorba de o fraudă fiscală sau a constata un furt din avutul public. Și au substituit Garda Cu Direcția generală Antifraudă, o structură disciplinată, pe placul crimei organizate, care stă în birouri sau iese pe teren, numai la ordin și după ce obiectivul a fost trecut prin filtrele politicianiste care protejează crima organizată. În aceste circumstanțe, pun întrebarea logică, pentru cei normali: cui a folosit desființarea Gărzii Financiare?
E o întrebare retorică, indiferent de justificările penibile ale unui Ponta, Chițoiu sau Diaconu, precum că instituția era coruptă (Serios? Mai coruptă decât vama lui Diaconu, Guvernul și Parlamentul României, care colcăie de lume interlopă, încuscrită cu crima organizată?). Adevărul este că cea care a beneficiat de o astfel de măsură (cretină) a fost o unică structură din România: crima organizată. Pe ei i-au deservit politicienii, precum Ponta, Chițoiu, Dragnea sau Diaconu, când au decis eliminarea componentei intervenției oportune din activitatea instituțiilor publice, limitând competențele la ordinul de serviciu. Azi, cu un ANPC, Antifrauda fiscală, DSVSA, ISC, Garda de Mediu, ITM, ANAF etc., garate și încartiruite în instituții, prin ordinul de serviciu (emis pe filieră politică, prin șefii numiți politici), crima organizată zburda libera și acționează după cum dorește, protejată prin lege. În aceste circumstanțe, de ce ne mirăm că statul este impotent în fața crimei organizate sau că între puterea politică și crima organizată nu mai există o linie de demarcație? Păi, nu așa s-a vrut să fie? Dacă nu există miracole (exclus pe pământ), culegi ce semeni!
Pavel ROMAN