Din ce în ce mai mult, în ultima vreme, imaginea măştii cotidiene cu care mă înarmez în lupta cu Coronavirusul în fiecare dimineaţă când ies din casă, a început să-mi declanşeze “experiențe proustiene”. O bună perioadă de timp, generatorul “amintirilor proustine” a fost sparanghelul…. Acum locul sparanghelului a fost luat de măscuţa de culoare bleu-ciel, căreia îi identific partea metalică pentru a o plia pe nas şi pe care o folosesc cu grijă pe tot parcursul zilei în care sunt nevoit să interacționez cu oamenii.
Spun sunt nevoit, pentru că, în ultima vreme, singurele persoane cu care interacţionez de plăcere sunt membrii familiei. Şi, dacă pe Proust brioşa înmuiată în ceai îl duce cu gândul la vizitele pe care i le făcea mătuşii sale din Combray, pe când era copil, experimentând clipe de bucurie, pentru mine sparanghelul şi masca bleu-ciel vor fi mult timp stimulii pentru a experimenta ceea ce se numeşte sentimentul de nedreptate şi de umilinţă. Poate spun cuvinte grele prin prisma faptului că, de cele mai multe ori, privesc lucrurile într-un mod radical, dar pentru mine, imaginea oamenilor care, în plină pandemie, aşteptau îmbarcarea într-un avion ca singură speranţă pentru un trai mai bun, care călătoriseră până la aeroport în condiţii bizare şi periculoase, mi s-a părut cel puţin umilitoare într-o ţară care se proclamă membră cu drepturi depline a UE.
Zilele trecute nu am putut să trec cu vederea iritabilitatea şi revolta unui prieten care exercită o funcţie de conducere într-o instituţie publică, transpuse în diferite invective cu referire la făţărnicia şi lipsa de reacţie a cetăţeanului la abuzuri, corupţie și nedreptăţii. Departe de a-l înţelege pe prietenul meu, care în mod vizibil avusese o zi proastă, am încercat să-l temperez cum am putut şi, în felul acesta, am cules şi o mărturisire.
Care era până la urmă supărarea omului!? După ultima furtună, drapelul de pe clădirea instituţiei pe care o conduce, fusese făcut zdrenţe, iar un cetăţean de bună-credinţă trecând prin faţa instituţiei şi constatând starea jalnică în care se găsea însemnul naţional, a găsit de cuviinţă să adreseze o petiţie ministerului de care aparţinea instituţia cu privire la încălcarea prevederilor privind însemnele naţionale.
Mi-am amintit subit cuvintele lui Corneliu Coposu… ”patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta”.
Ne preocupă şi suntem dispuşi să luăm atitudine în faţa unui drapel zdrenţuit, dar nu putem să deschidem gura şi să îl tragem de guler pe ministrul Vela când mulţi români nici măcar nu şi-au putut plânge morţii din cauza unor restricţii sanitare, în timp ce, pentru alţii, priveghiul durează săptămâni și are loc pe banii statului. În starea de urgenţă urmăream mărturia unui angajat de la morgă care spunea că vede doar nişte saci negri din care sună cu disperare telefoanele mobile. Nu am văzut nicio reacţie din partea autorităţilor la circul afişat în ultima vreme.
Pandemia de Covid şi regulile impuse de către această situaţie sunt doar pentru cetăţenii plătitori de taxe şi impozite, care merg la serviciu sau, dimpotrivă, care nici măcar la serviciu nu mai pot merge din cauza unor restricţii sau din cauza unor afaceri care au fost ruinate, cetăţeni cu boli incurabile care nu se pot trata sau nu pot avea acces la o intervenţie chirurgicală şi acest lucru îi poate costa viaţa…. Cu alte cuvinte, regulile sunt doar pentru noi, cei de aici, de pe aceste meleaguri care încă mai credem în faptul că există un ministru de interne pentru a verifica şi coordona instituţiile care se ocupă de siguranţa cetăţeanului, că există un ministru al sănătăţii care supraveghează îndeaproape evoluţia pandemiei şi mai ales există un ARAFAT, un omniscient şi omniprezent ARAFAT care ne ceartă că îndrăznim să bem o bere la terasă într-o zi caniculară de vară. Cine decontează nota de plată pentru măştile, dezinfectantul şi desfăşurarea de forţe de la priveghiul lui Emi Pian? Cine a permis ca un cadavru să fie ţinut timp de o săptămână într-o casă din Bucureşti, casă care a devenit loc de pelerinaj şi de spectacole cu manele? Cine a hotărât aplicarea discreţionară a legii şi pentru ce fel de fapte şi persoane mai există instituţia “autosesizării”? ….
Sunt tot atâtea întrebări câte momente proustine voi experimenta de aici înainte… Măscuţa bleu-ciel pentru mine va aduce imaginea grobiană a matahalelor transpirate, îngrămădite şi extaziate de bocetele maneliştilor, a unui prim-ministru care fumează o ţigară relaxat, în compania colegilor, şi a unui popor “mândru”, înveşmântat în drapelul viu colorat, prin venele căruia curge patriotism de carton şi delăsare de moarte. Pentru un asemenea popor Caragiale ar fi avut nişte cuvinte…. “Bravos naţiune! Halal să-ţi fie!”
Ciprian DEMETER
