Dacă trăia, Nicolae (Coco) Dumitrescu ar fi împlinit 99 de ani. Am stat alături de dumnealui de nenumărate ori pe „banca de rezerve” a UTA-ei. Ca ziarist (până, târziu, după 1990, nimeni nu te întreba de ce nu ești la masa presei). Simțea jocul ca nimeni altul.
Îmi amintesc că după un meci susținut de UTA la Bacău – meciul s-a jucat de la ora 18, l-am rugat să stăm de vorbă pentru microbiștii arădeni. Mi-a spus: „Dimineață, la ora 7,00, la Libelula”.
La ora 7,00 mă aștepta pe terasa din fața Libelulei. Avea cu el notițe privind considerațiile sale asupra meciului, asupra evoluției fiecărui jucător. Mă gândeam: meciul s-a terminat pe la ora 20. Până s-au dezechipat jucătorii, până au plecat la aeroport, apoi zborul până la Arad, până a ajuns acasă … Doamne, când a scris toate aceste însemnări? Omul acesta n-a dormit? Nu știu dacă și cât a dormit, dar la ora 7,00 a fost la întâlnirea cu mine.
Îmi mai amintesc de o mărturisire a lui nea Tomiță Jurcă. Îi era secund lui Coco Dumitrescu (la Constructorul?) și la un antrenament a zis că nu se simte bine, a plecat la vestiar și a copiat din caietele de antrenament ale maestrului emerit al sportului, Nicolae Dumitrescu. Era un „furt” care îl înnobila pe maestru Coco.
Mare jucător, mare antrenor. Toate cele șase titluri ale echipei noastre, UTA, se leagă de EL: patru ca jucător (plus două Cupe ale României), două ca antrenor.
Odihnă veșnică și veșnică recunoștință!
Tristan MIHUȚA