Mai văzusem colecţii de costume populare şi de obiecte folosite în gospodăriile ţărăneşti. Ori expoziţii dedicate îndeletnicirilor tradiţionale. Şi nu doar româneşti. Aşa că atunci când am fost îndrumat să-l vizitez pe Nicu Pintea, la Somoşcheş, ca să-i văd colecţia personală, nu mă aşteptam la vreo surpriză. Însă un muzeograf profesionist mi-a stârnit curiozitatea: noi, la Muzeu, nu avem ce are el în colecţie.
Toate gropile din drumul către Somoşcheş, împodobite cu înjurăturile mele şi cu icnetele bucşelor şi telescoapelor maşinii, au fost uitate când a dat la o parte firhangul (perdeaua) încăperii care adăpostea colecţia.
N-am putut scoate nici un sunet, fiindcă privirile îmi furnizau dintr-o dată şi mirare, şi încântare dar şi curiozitatea faţă de povestea fiecărui obiect pe care îl descopereau. Tavanul împodobit cu splendoarea unor lămpi cu petrol, înţesat cu talăngi, clopote şi clopoţei, costume de femei şi bărbaţi care îşi atârnau poveştile nespuse de dragoste… pereţii înţesaţi cu farfurii şi obiecte folosite la munca pâmântului… fiecare colţ ascunzând ba o ladă de zestre, ba o sobă de fontă şi fier forjat, ba nişte cizme brodate spectaculos. Mii de culori îmi explodau în priviri, parcă strigându-mi „uită-te la mine, ba, uită-te la mine!”.
-Cum aţi început să colecţionaţi obiectele? Aţi preluat din colecţia profesorului Nagy?
-Nu. A avut şi el o colecţie. Eu am venit aici în 1989. Din comuna Craiva. De la poalele Munţilor Codru Moma, Dealurile Mărăuşului. Nici satul Somoşcheş nu l-am cunoscut. Cam pe la 10-11 ani m-am îndrăgostit de arta populară. Am găsit în dulapurile casei, în şifon, un suman, opincile, un port naţional simplu al bunicului. Mai avea saci, ţesăturile simple. Băteam podurile caselor tot timpul. În pod puneam grâul, porumbul, merele, nucile. Oalele de pământ erau tot acolo. Oalele în care puneam magiunul de prune, mierea de prune, cum îi mai spune. N-am avut nici o susţinere, nici un dascăl. Totuşi, în clasa a cincea am făcut o vizită la muzeul de artă populară din Beliu. Am fost mişcat de ce am văzut acolo. Profesorul Lăzureanu a avut acolo o mare bogăţie de exponate. Am reuşit să mai intru o dată acolo. M-am şi oferit să îi ajut. Am vrut să văd ce s-a mai păstrat.
-Ce s-a întâmplat cu colecţia între timp?
-Multe s-au luat, au dispărut… Hainele, lemnul… sunt deteriorate. Efectiv sunt putrezite. Dar, dacă m-ar lăsa şi ei ar vrea să le recondiţionez, aş putea să o fac. Numa’, nu pot face voluntariat, că e foarte mult de lucru acolo. Aş putea face o selecţie de piese. Au tot felul de mori de casă, de obiecte şi unelte de uz casnic. Din toată zona Beliu. Când a început el, acum 50 de ani, toată lumea mai avea obiecte deartă populară pe-acasă, prin zonă.
-Să revenim la colecţia dumneavoastră…
-Mama m-a întrebat ce m-a apucat să colecţionez. I-am spus să aibă grijă de războiul de ţesut. Un război făcut în 1929 de tata bunicului meu, care era constructor de case din lemn. Am mai început şi cu un plug de fier. Când m-am mutat aici, la Somoşcheş, am avut o discuţie grea cu nevastă-mea despre colecţie şi despre hobby-ul ăsta. Dar, în timpul ăsta a crescut fata, Andreea, şi ea m-a susţinut. Primul costum de haine, din zona Ineului, l-am luat în săptămâna Paştilor, în 1990. Pe atunci, mai era obiceiul ca părinţii să cumpere copiilor haine noi, de Paşti. Ori la Tinca, ori la Ineu mergeam după haine. Nu m-am putut răbda să nu i le arăt soţiei. Şi atunci mi-a zis: Ţi-ai luat haine de Paşti? Tonul a fost… cât trăiesc n-o să-l uit! Şi iaca, apoi, bucată cu bucată, nu-mi vine să cred, am strâns colecţia asta. Nu aş fi crezut că voi găsi atâta bogăţie!
-Chiar aşa, cum le găsiţi? Cum aflaţi de existenţa lor, a obiectelor de artă populară?
-Întâmplător. Îmi intră clienţi în atelier şi îmi spun că ştiu de anumite obiecte de vânzare. De exemplu, nu de mult a venit cineva din Nadăş şi din Agrişu Mare. Şi în atelier am un mic muzeu, o mică expoziţie.
-Din ce localităţi sunt exponatele pe care le aveţi?
-Din toată Ţara Zărandului. Începând de la Craiva, în linie dreaptă până la Şiria, însă cel mai bine mă reprezintă Ineu, Şicula şi Bogsig, Chereluş… Mâneră, Aldeşti, inclusiv la Bârsa am ajuns. Din păcate nu mă pot duce prea mult înafara zonei fiindcă sunt comparat cu cei care adună vechituri, cu ţiganii. Mulţi s-au găsit păcăliţi şi atunci sunt reticenţi să arate, ori să ofere ceea ce au păstrat. Alţii sunt chiar răzbunători pe mine, pe tema asta. Chiar zilele trecute am păţit una. Două femei din Ineu au dat o grămadă de nimicuri la ţigani. După aceea m-am întâlnit cu ele şi mi-au zis că „nu mai au multe, dar ce mai au le dau pe bani buni”. Am renunţat, pentru nu am tupeul să mă bag în faţă. Eu nici nu intru în casă la cineva, dacă nu mă invită.
-Ce fel de obiecte aveţi, ce tipuri?
-Absolut tot ce a avut un om în gospodăria lui! Sau ce au avut comunităţile pentru gospodărirea lor. Am inclusiv sobele de încălzit. Am foarte multe obiecte folosite la lucrarea pământului. Pluguri, grape, care, juguri, furci, greble… Talăngi, clopote… lămpi… bici, unelte de potcovit… unelte de tâmplărie…
-Care este cel mai vechi obiect pe care îl aveţi în colecţie?
-Un hârleţ, arşeu, cum se zice la noi în zonă. De 350 de ani. E şi datat. Mai am o socală din 1850.
-Blidele (farfuriile) cam de când sunt?
-Din zona Şicula-Ineu am şi blide de dinainte de 1900. Chiar şi prosoape am de dinainte de 1900. Cele mai multe le am de la începutul secolului XX, când a apărut şi aţa colorată. Bunicul meu a fost prizonier în Primul Război Mondial, în Sicilia, ca soldat al armatei austro-ungare. Acolo a stat 4 ani de zile. Au fost şi duşi la lucru în zona respectivă. A venit de acolo cu nişte cârpe, pentru surorile lui, dar şi cu tot felul de aţe. În zona noastră s-a folosit mai mult alb şi negru, înainte de apărea aţa colorată. La noi nici din blidele colorate nu se mânca. Doar cei bogaţi le foloseau la servit mâncare. Altfel, cele pictate erau folosite ca decor. Se mânca din blide mult mai simple.
-Care este obiectul care vă este cel mai drag din colecţie?
-Toate îmi sunt dragi! Orice obiect mă încântă. Lămpile, laiberele, zoboanele mă încântă foarte mult. Prosoapele. Spătoaiele, cămăşile de bărbaţi, de femei.
-Pentru care obiect v-aţi luptat cel mai mult ca să-l obţineţi în colecţie?
-Lămpile sunt cel mai greu de obţinut. Şi sumanele se obţin greu. Cel mai nou obiect…
-Urma să vă întreb, care este cea mai recentă achiziţie?
-Cizmele din spatele dumneavoastră.
-Astea roşii?
-Da. Am vreo douăzeci şi ceva de perechi de cizme. Dar, ca astea n-am prins niciodată.
-Se vede influenţa austro-ungară pe ele?
-Nu se vede nici o influenţă. N-au avut ei niciodată aşa ceva. Meşteşugul ăsta s-a dezvoltat în zona din Ţara Zărandului foarte mult. Mai ales datorită apariţiei maşinilor de cusut piele. Aşa s-au putut face broderiile astea. Nu cred că există în România aşa ceva.
-Am văzut şi talăngile înşirate. Spuneţi câte ceva şi despre ele.
-În zona asta, de exemplu, înmormântările se făceau cu care trase de boi. Erau două clopote, două ţângălauă, care se puneau pe gâtul boilor numai în ziua respectivă. La noi în sat era o singură pereche. Dacă vroiai să îi pui pe boi, trebuia să le ceri. Şi acuma ştiu o pereche de clopote la care nu pot ajunge.
-Uite un obiect pe care vi-l doriţi şi nu îl puteţi achiziţiona.
-Sigur că îmi doresc perechea! Dar nu pot, numai cu paşi mici. Am o lampă după care am aşteptat doi ani de zile. Cel mai mare clopot, ca să revin puţin, îl am de la Somoşcheş. Ţângălăul a fost pus pe un cal. Era cineva care avea mai mulţi cai. Am umblat mult după clopotul ăsta. Abia după ce i-am reparat două motoare electrice a acceptat să mi-l vândă.
-Unde-i făcut?
-Nu ştie. L-a luat din piaţa din Pâncota.
-Mergeţi şi acum la biserică îmbrăcat în costum popular?
-Sigur că da! Am fost şi la instalarea noului preot. A venit să mă cunoască, fiindcă auzise de colecţia mea. Nu mai vroia să plece.
-Ţineţi legătura cu alţi pasionaţi?
-Este un domn în Cuvin. Am rămas impresionat de ce am văzut la el. Mai este în Covăsânţ. În Apateu este o colecţie. Numai că Primăria de-acolo nu se implică deloc. Trebuie să îngrijeşti exponatele. De exemplu, ieri am spălat vreo zece cămăşi.
-Cum se înţeleg substanţele de spălat actuale cu ţesăturile vechi?
-Dacă le respecţi şi ai grijă mare, se înţeleg.
-Ştiţi câte costume aveţi?
-Nu.
-Zeci?
-Da, de ordinul zecilor.
-Fiecare unicat?
-Categoric. Ţesăturile pot fi asemănătoare, dar nu identice. De pildă, Şicula s-a dus pe un model. E vorba de specificul zonei.
-Farfurii ştiţi câte aveţi?
-Vreo patru sute. Mai ştiu de unde sunt de luat, dar nu le pot plăti. Ştiu unde sunt 1.000 de farfurii.
-O altă colecţie?
-Da. Le-ar sta bine la mine, dar nu am banii.
-Cât a cerut?
-Cât un apartament! Dar ceea ce am văzut poate nu am văzut niciodată!
-Dacă aţi expune obiectele din colecţie, de cât loc aţi avea nevoie?
-Dacă aş goli toate casele mele, ca să expun colecţia, nu ar fi suficient!
De meserie e electrician. Colecţia lui, însă, adună amintiri, îndeletniciri, artă, mândrie, obiceiuri, poveşti de dragoste din cămăşile îmbrăţişate, certuri casnice de sub lâmpi, dar mai ales istorie locală.
L-am rugat să îmbrace o cămaşă şi un laibăr, ca să intre şi în memoria fotografiei, nu doar în memoria mea. Ne-am promis că vom face cumva vizibilă colecţia. Printr-o expoziţie permanentă, printr-o expoziţie itinerantă… Încă nu ştim.
Ceea ce ştiu este că am văzut una dintre cele mai impresionante colecţii de artă populară şi poate cea mai importantă colecţie de artă populară care evocă tradiţiile şi portul din zona Ţării Zărandului, cu accent pe zona dimprejurul Ineului.
Ovidiu BALINT
