Puţin câte puţin, de la o guvernare la alta, România a devenit ţara şcolilor fără profesori, a spitalelor fără medici şi, mai nou, a instanţelor şi parchetelor fără magistraţi.

Anul trecut, la începutul pandemiei, în martie 2020, Curtea Constituţională pronunţa o decizie care punea pe butuci examenul de admitere în magistratură.

”Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, în situația magistraților, al căror statut este consacrat la nivel constituțional, elementele esențiale referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendare și încetarea raportului juridic de muncă al acestora trebuie reglementate prin lege organică, iar nu printr-un act administrativ cu forță inferioară acesteia”, se arată într-un comunicat al CCR.

Curtea a mai susţinut că procedura de organizare a unui astfel de examen în baza unui regulament este neclară şi viciată, dat fiind faptul că proba interviului care poate trimite acasă un candidat declarat promovat al primelor două probe, nu poate fi contestată, iar acest lucru contravine Constituţiei. Cu alte cuvinte, de aproape un sfert de secol, în rândul magistraţilor din România au fost admise nişte persoane, pe baza unui concurs organizat cu încălcarea Constituţiei, iar alte persoane au fost respinse fără să ştie de ce şi fără să poată să conteste o decizie arbitrară, subiectivă şi, după cum spune Curtea Constituţională, nelegală.

Nu ştiu câţi dintre oamenii care nu au de-a face cu sistemul de justiţie cunosc aceste aspecte şi dacă sunt deplin conştiente de importanţa lui. La momentul la care Curtea Constituţională s-a pronunţat, presa a vorbit  despre acest lucru, însă în termeni tehnici şi, de cele mai multe ori, i s-a acordat importanţa cuvenită.

Pentru omul de rând este important să se facă dreptate, nu se ştie cum şi când, este important rezultatul imediat pe care el îl evaluează în modul şi după nivelul său propriu de cunoaştere şi analiză. Ceea ce a devenit doar o opţiune pentru foarte multe instituţii ale statului este aplicarea legii, iar când vorbim despre faptul că aplicarea legii, decenii la rând, în ceea ce priveşte un concurs care stabileşte viitorii magistraţi ai României, a fost o chestiune opţională pentru o mână de persoane care fie nu a avut competenţa, fie nu şi-a dat silinţa să interpreteze şi să aplice nişte norme de drept, cu atât mai mult această practică este un fapt absolut cutremurător, dat fiind faptul că justiţia este una dintre cele trei puteri ale statului, dacă ar fi să vorbim măcar în treacăt, chiar şi în ciuda acestui haos, despre o separare a puterilor în stat.

Adepţii separării puterilor în stat au susţinut că limitarea responsabilităţilor şi puterilor protejează democraţia şi blochează apariţia tiraniei. In realitate, putem vorbi despre state, cum este şi cazul României, în care există doar la nivel declarativ o separare a acestor puteri, şi cu atât mai puţin putem vorbi despre un echilibru care să rezulte din controale reciproce având ca scop protejarea cetăţeanului împotriva abuzurilor, a tiraniei, a nepotismelor şi a ignoranţei unor funcţionari care alcătuiesc aparatul de stat.  România şi-a arogat denumirea de “stat de drept” pur formal, din dorinţa de a se alinia unor valori sociale care i-au fost prezentate ca fiind fundamentul acestui tip de stat. Fenomenul care se petrece cu aceste democraţii născute peste noapte este că resursa umană rămâne mereu de aceeaşi factură, iar criteriile de selecţie se raportează în continuare la caracteristici care nu au de-a face nici cu buna-credinţă şi nici cu profesionalismul.

Montesquieu a precizat cu claritate că “independenţa juridicului trebuie să fie reală şi nu doar aparentă”. Puterea juridică a fost percepută în general ca fiind cea mai importantă dintre puteri, independentă şi de neverificat, dar şi cea mai puţin periculoasă. Rolul puterii judecătoreşti este acela de a interpreta şi de a aplica legile în numele statului, însă în momentul în care se ajunge ca nişte legi să fie interpretate discreţionar şi, mai ales, fără să existe un control şi o răspundere a puterii judecătoreşti, nu putem ignora pericolul la care este expusă o întreagă naţiune. Principiul separaţiei puterilor în stat se vrea a fi generator de libertăţi politice, prin controle şi colaborări reciproce, însă în România secolului XXI, dezechilibrul acestei separaţii a puterilor statului poate avea urmări dramatice pentru oricare dintre cetăţeni, fără ca cineva să răspundă şi, mai mult chiar, fără a exista o minimă dorinţă de a îndrepta răul care, după 1989, se prăvăleşte peste societatea românească întocmai ca un bulgăre imens al incompetenţei care va duce la abolirea ultimei noastre suflări.

Cine va răspunde pentru faptul că timp de 15 ani în sistemul de justiţie din România au fost recrutate şi promovate persoane în afara cadrului legal, cum s-au făcut aceste recrutări şi cine a avut un interes pentru ca justiţiei să-i fie construită această imagine? Dacă există vreun control şi o colaborare între cele trei puteri ale statului, cum au fost acestea exercitate?

Nu ştiu dacă cineva va răspunde la aceste întrebări, însă până una-alta primim un răspuns de la CEDO, acolo unde în ianuarie 2018 România avea 9.900 de dosare, urmată de Rusia cu 7700 de dosare, Turcia cu 7500 de dosare şi Ucraina cu 7100 de dosare. În anul 2020 România a fost obligată la plata unor despăgubiri de aproape 35 de milioane de euro. Majoritatea condamnărilor împotriva României (ca și în cazul altor țări ex-comuniste) sunt legate de proasta funcționare a sistemului judiciar. Dacă ar fi să vorbim despre magistraţii din perioada comunistă, este bine de ştiut că au fost folosiţi ca un instrument de represiune, raportat la realitatea politică şi socială a acelor vremuri. Colectivizarea agriculturii a constituit un episod din istoria României la care alături de Miliţie şi Securitate, au contribuit şi magistraţii. După 1989, s-a considerat că acei magistraţi doar au interpretat şi aplicat Codul Penal de la acea vreme. Nu s-a vorbit deloc despre mapele profesionale ale magistraţilor de la acea vreme, acest lucru fiind considerat un subiect foarte sensibil, mulţi grăbindu-se să-şi proclame independenţa şi moralitatea, făcând teoria formelor fără fond. După 1989, Ion Iliescu, un discipol al regimului comunist, de altfel, conştient fiind de importanţa subordonării acestui domeniu, a încurajat recrutarea din rândul juriştilor din fostele CAP-uri, a magistraţilor post-decembrişti. Şi recrutarea poate ar mai fi continuat dacă nu ar fi fost înfiinţat Institutul Naţional al Magistraturii, o instituţie publică având personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii care se ocupă cu formarea iniţială a viitorilor magistraţi. Aşadar, iată o Românie ajunsă în anul 2021, cu un sistem de justiţie care a funcţionat fără nicio noimă, în pragul unui colaps din cauza unor erori care frizează ridicolul, cu un număr impresionat de plângeri la CEDO şi cu sume impresionante care apasă bugetul de stat.

Şi dacă am vorbit despre un control şi o colaborare a celor trei puteri, deşi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, are un drept de regres împotriva magistraţilor care cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă au provocat situaţia generatoare de daune, aceste acţiuni în regres ale statului român nu au existat niciodată, considerând, cel mai probabil, alţi funcţionari ai statului român, că lipsa profesionalismului şi aplicarea legii după ureche nu au omorât pe nimeni. Cineva ar trebui să le reamintească acestor slujbaşi ai statului că despăgubirile pentru neglijenţa şi reaua-credinţă ale unor magistraţi se suportă din banii unor contribuabili pe care o clipă de neatenţie îi poate costa locul de muncă şi uneori chiar viaţa.

Acesta ar fi un motiv destul de întemeiat pentru ca poporul român să nu mai  vrea ca aplicarea legii să fie înfăptuită de către nişte persoane fără legitimitate, recrutate în baza unor concursuri ilegale sau având drept criteriu gradul de obedienţă, preferând pentru o clipă “să se facă dreptate”.

Ciprian DEMETER

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here