Șase farmacii. Șase. E numărul de farmacii în care-am intrat ieri, să-i obțin soacră-mii o rețetă preparată. Cu alte cuvinte, medicul i-a prescris un medicament ce-i musai să fie preparat și nu unul gata fabricat, să-i fie simplu oricărei vânzătoare de pe globul pământesc să-l ia de pe raft și să mi-l pună în față. Dar, ce să vezi, în farmaciile Aradului n-ai cum să obții sâmbăta un medicament preparat. Refrenul e unul relativ asemănător: „vedeți, sâmbăta suntem doar două la vânzare, astfel că n-are cine să stea în spate, la preparare!” „Păi, zic, dacă tot sunteți două, n-ați vrea să mergeți una în spate, la preparare, că tot e mai pustiu locul ăsta ca muzeele pe vremea pandemiei?!” „Vedeți dumneavoastră – urma imediat scuza puerilă și generală –, nu e vina noastră, e vina patronilor, care așa au decis. Poate cu ei ar trebui să stați de vorbă!” „Bun, zic, am să stau, dar nu oricum, ci PUBLIC și ceva mai încolo; acum însă n-ați vrea, totuși, să mergeți una în spate, la preparare, să băgați niște picături de care scrie-acolo în crema de care are nevoie soacră-mea?” În fine, abia într-o a șasea farmacie am reușit să lămuresc o fătucă să-și pună în practică învățăturile din cei cinci ani lungi și anevoioși de facultate, PREPARÂND un medicament și nu luându-l pur și simplu de pe raft, trântindu-mi-l în față. M-a rugat însă să nu scriu numele farmaciei, că m-a ajutat doar pentru că, atenție!, i s-a făcut MILĂ de mine. Auziți aici: MILĂ!!! Pe scurt, pe baza celor întâmplate, aș putea spune fără să greșesc că noi, tâmpiții care trăim într-un oraș în care farmaciile se calcă pe picioare de multe se sunt – că în Arad, cel puțin, în afară de farmacii și secăndhenduri n-ai pen’ ce să ieși pe ștrase –, deci noi, tembelii, suntem la MILA farmaciștilor. Nu-i bai că patronii de farmacii n-au nici măcar atâta minte încât să facă ceva distinctiv față de ce fac farmaciile concurente, respectiv, de ce nu?, să desemneze o farmacistă să și prepare, când e farmacia deschisă, DACĂ TOT E DESCHISĂ, chiar dacă e sâmbătă?! Nu. Nici poveste să le treacă prin cap așa o grozăvenie. De ce? Mă depășește. Mă gândesc, totuși, că motivul ar fi unul simplu. Noi, tembelii adicătelea, acceptăm orice. Poți să ne schingiuiești, să ne tai și să pui sare, că tot degeaba. De ce-am avea și noi un cuvânt de zis în tot ce ni se servește? Nu mai bine tăcem mâlc și înghițim orice mătrăgună? Oricum, după periplul de azi-dimineață, tot m-am ales cu ceva informații.
1. Tot al doișpelea absolvent de farmacie CHIAR A ABSOLVIT PE BUNE, arzându-l degetele să-și facă meseria – în pofida prostiei din capul patronului –, nu doar să stea legumă în spatele unui ghișeu, vânzând paracetamol și șervețele parfumate, lucru posibil chiar și pentru o tânără de nădejde, absolventă de liceu.
2. Tot al doișpelea absolvent de Farmacie este empatic. Mila nu-i neapărat un sentiment nasol, nici atunci când o manifești și nici când e manifestată față de tine însuți; în fond, eram cam demnă de milă, serios acuma; doar era a șasea farmacie în care mă milogeam, însumând cam douășpe farmaciste năuce față cu cererea mea stupidă, de a dori o rețetă PREPARATĂ, auzi tu enormitate, SÂMBĂTA!
… Ar mai fi și alte chestii, dar mă opresc. Cu o sugestie: pentru farmaciștii de sâmbăta, faceți, nene, facultatea aia, de numai trei ani! La ce să-i ții cinci ani cu burta pe carte? Nu-i păcat? Că tot n-au acces „în spate” în weekenduri și de sărbători…
Eugenia CRAINIC

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here