ÎN CĂUTAREA TIMPULUI PIERDUT (3)

Revenind la chestiune, mult a mai pătimit acest pământ basarabean, din 1812 încoace, și prea încercată a fost populația dintre Prut și Nistru. Imediat după al doilea Război Mondial, constatând că moldovenii de dincolo de Prut au un puternic sentiment al conștiinței naționale și tind mereu, cu orice prilej favorabil, să revină la Patria Mamă, Stalin a dezrădăcinat sute de mii de români, răsfirându-i cât ținea URSS – din Siberia, până-n Kazahstan. Pe de altă parte, a adus în Basarabia sute de mii de ruși. A fost un act ticălos de deznaționalizare cruntă a teritoriului dintre Prut și Nistru.

Țin minte, din povestirile alor mei, că fratele tatălui meu s-a întors din război cu o transnistreancă, Nina o chema, pe care a luat-o de soție. Cum-necum, prin 1949 pe unchiul meu l-au arestat, iar Nina („o femeie tare frumoasă”, zicea mama) a fost obligată de către rușii care colcăiau peste tot în România să plece înapoi, în URSS. N-a mai dat nimeni de ea, deși ai mei i-au întrebat pe cei ce veneau din Cernăuți, din teritoriul de dincolo de Prut, tot timpul de ea.

S-au consumat drame greu de crezut în rândul populației Basarabene. Nu pot uita întâmplarea pe care am trăit-o în vara lui 1983. Eram la Soci, excursie organizată de OJT Arad. Căldură mare. Ne-oprim la o tarabă unde se vindea sirop cu sifon, la halbă, Halbele goale treceau din mână în mână. M-am așezat la rând și zic celor care mă însoțeau să urmărească halbele golite și să mi le dea. „Îți dau și eu pe a mea”, au o voce tremurândă, ce-mi șoptea la ureche. Era un domn în vârstă cu lacrimi pe obraji. I-au siropul cu sifon și mă uit după dumnealui. Îmi face semn să vin deoparte. Se temea, era evident, vorbea șoptit și privirea speriată îi fugea în toate părțile. Plângea. Tremura. Omul nu a mai auzit un cuvânt românesc de decenii. Făcuse liceul la Galați, apoi a ajuns învățător în Basarabia, de unde rușii, redeveniți stăpâni după război, l-au trimis în interes de serviciu” (!) taman în Kazahstan! Mi s-a spovedit printre lacrimi și suspine. Nu era o spovedanie à la Stavroghin, era mărturisirea unui om umilit prin dezrădăcinare și condamnat să trăiască toată viața printre străini.

Procedeul acesta de deznaționalizare, prin dislocare de populație, a continuat tot timpul, în Basarabia, nu doar în vremea lui Stalin. La casa cumnatei noastre Tania, în satul Chetroșeni, la vreo 20 de kilometric de Prut, am cunoscut familia Savetei (de la Elisabeta) sora Valentinei, mama lui Tania. Au fugit din satul lor ucrainean de lângă Herson, de cum a început războiul. Plecaseră din sat nouă persoane într-un autoturism Lada. Nouă persoane! Saveta cu soțul, fiul lor cu soția, cinci copii, dintre care cel mai mare avea în jur de 11 ani. Pe drum un obuz a trecut pe sub autoturism și l-a avariat, ceea ce a presupus două zile de întârziere, plus cheltuieli. La vama cu Moldova, probleme – nu pot călători nouă persoane într-o mașină. „Și pe care dintre copii să-i dau jos?”, a întrebat tatăl micuților. Au trecut. Acum așteaptă să se termine războiul. Au lăsat acolo două case, una a bătrânilor, alta a tinerilor. Două vaci, purcei, orătănii și toată agoniseala. Ei nu știu că nu mai au nimic, satul fiind ras de obuzele și rachetele rușilor, dar nimeni nu se îndură să le spună, deocamdată.

Asta este povestea lor. Dar cum au ajuns ei, moldoveni get-beget taman la Herson? Fiecare a fost obligat să plece acolo, la un loc de muncă. Era „nevoie de ei acolo”, nu aici în Basarabia unde măreau numărul băștinașilor români. Acolo, Saveta și-a întâlnit viitorul soț, care, culmea era dintr-un sat vecin cu ea.

Așa au fost risipiți, forțat, frații noștri. Unii și-au păstrat identitatea, alții au fost asimilați, mancurtizați, în vreme ce puhoaie de ruși s-au revărsat peste Basarabia, prin politica odioasă a Kremlinului.