Azi, în timp ce-o așteptam pe fiică-mea să iasă de la școală, m-au năpădit niște amintiri adânc îngropate prin beciurile bătrânului meu creier, mult prea obosit să-și amintească toate alea, fără vreun „trigger” care să determine scoaterea la suprafață a tot ce mai zace pe-acolo-șa. Și cum stăteam eu rezemată de gard, că ieșisem din mașină să arunc la coș un bilet vechi pe care-mi scrisesem ce mai am de luat de la Lidl, ascultam involuntar o discuție între o mamă și băiețelul ei de nici opt ani, că nu părea mai mare de clasa a doua…
– Așa că e vina ta că era să mă înec, i-a zis puștiul maică-sii, că nu m-ai dat la înot când am fost mic! (de parcă azi pe la două ar fi fost mare, hait (!)
– Păi, îi zice femeia, urnindu-l să pășească mai repede, eu te-am dat, dar plângeai mereu în bazinul ăla alături de toți necunoscuții, așa că am renunțat…
Cei doi s-au îndepărtat, așa că n-am auzit și restul conversației, însă ce-am auzit mi-a fost suficient încât să-mi amintesc cum m-a „dat” pe mine tata la înot. Practic, a legat de-un pom, cu o sârmă zdravănă, o cameră umflată de tractor, a aruncat-o în Canalul Morilor de la Seleuș, apoi m-a luat pe mine de-o mână și de-un picior și m-a aruncat în apă, spunându-mi că-i musai să dau din aripi să ajung fie la mal, fie la cameră, în caz că obosesc. Bine, tata, de pe dolmă, era cu ochii pe mine ca pe butelie (sorry, dar n-am timp să le explic milenialilor ce-i aia butelie și de ce trebuia să stai cu ochii pe ea în anumite circumstanțe), să nu care cumva să intru prea afund și să nu dau semne că aș mai putea ieși. Cum însă știam clar că tata e tipul ardeleanului care zice rar și răspicat o treabă DOAR O DATĂ, iar când e nevoit s-o repete e bai mare, m-am căznit să dau din toate membrele cât mai vârtos, să nu mă duc la fund și să-i dau tatei de lucru. O zi întreagă am fost aruncată în apă, din care eram nevoită să ies singură, pentru ca, la asfințit, să mă țin la suprafață ca nimeni alta, urmând ca, în zilele următoare, să învăț de la tata, în același Canal al Morilor, cum se înoată fără cusur. Ceee ore de înot plătite, ceee „nu mă dai la înot”, ceee pretenții?! Vezi de treabă! Dacă n-aș fi fost capabilă să stau la suprafața apei, lecțiile tatei s-ar fi oprit brusc și, așa cum îl știu dintotdeauna, ar fi răbufnit cum că el n-a „făcut prunci proști și împiedicați”.
Azi mi-au venit „lecțiile” tatei de înot în cap de parcă s-au petrecut ieri. Mă și întrebam ce-ar zice, oare, dacă i-aș reproșa că nu m-a „dat” la înot! Hahahaaa… Cred că l-ar pufni râsul. Mi-ar zice ce mi-a zis într-a șasea, când i-am spus, cu voce scăzută, că aș vrea să merg și eu la niște meditații la limba engleză, să învăț mai mult: „Draga tatei, de învățat, omul învață singur orice. De dat la școală te-am dat, așa că fă bine și învață «mai mult», așa cum zici, de una singură, că nimeni nu-ți bagă carte cu tolcerul în căpățână! Cin’ te ține să înveți «mai mult»?”
Pe voi „v-au dat” ai voștri la una, alta? Că la noi, la Pâncota… cam așa te „dădeau” la activități extracurriculare, cum v-am zis!
Eugenia CRAINIC