De la Jeni (GENIN) citire: Astăzi despre părerile pe „feisbuc”

De pe diverse grupuri ale gropii comune cu nume grațios „feisbuc”, am învățat, în timp, că o postare oarecare, în care ți se cere părerea despre ceva anume, nu e, de fapt, despre a ți se afla ție nenorocita de părere. Dacă nu ești capabil să aplauzi ca un pinguin la orice ți se arată, atunci ar fi de preferat să taci, dreaku’, din gură și să nu-ți dai deloc cu rezonu’ asupra a ceea ce vezi. Chiar dacă părerea aia, cumva, ți se imploră. Că, dacă ți-o exprimi cu sinceritate, ești considerat, ce să vezi, invidios. In-vi-di-os. Mărturisesc, ca-n fața plutonului de execuție, că mai ieri am greșit. Am cutezat să-mi dau cu părerea asupra unei amenajări interioare, oferind inclusiv niște firimituri de sfaturi de bun simț, pentru remedierea unor neajunsuri, după care autoarea amenajării cu pricina m-a făcut invidoasă, fiindcă, nu-i așa, nu poți fi decât invidioasă atunci când vezi o amenajare de tipul unei cuști în tonuri terne de maro. Drept care, cu ultima rămășiță de logică ce mi-a mai rămas, vin și zic: când te dezbraci în mijlocul intersecției și vezi că unii te fluieră admirativ, iar alții consideră că ai mii de defecte și te huiduie, să înțeleg că GESTUL DE A TE EXPUNE a fost amănuntul DEPLASAT din propoziție sau OPINIILE SINCERE ale unora absolut dezinteresați, atâta timp cât respiri pe un teritoriu public? De ce oare cineva care critică ar fi musai invidios, iar cineva care bate din palme ar fi OBLIGATORIU răvășit de „splendoarea” pe care o vede? Vă asigur că, de cele mai multe ori, aplaudacii sunt cei mai nesinceri. Mă mir că un procent semnificativ de trăitori pe pământul ăsta n-au ajuns singuri la concluzia asta până acum!

Eugenia CRAINIC