Ieri a fost o zi ciudată. Nu că a fost a mea, dar… în fine, să v-o povestesc…
A plouat mai tot timpul. Mocănește, cum zicea bună-mea de la Măderat. Adică mărunt și des, cât a fost ziua de lungă. Mi-am băut cafeaua uitându-mă pe geam, gândindu-mă că mai am, totuși, vreo patru ore până să împlinesc jumătatea mea de secol, fiindcă mama m-a născut la douășpe fix, urletele mele perturbând serios clopotele bisericii. De pe la opt și douășcinci am vorbit la telefon vreo două ceasuri, răspunzând invariabil cu „mulțumesc, și vouă, da, sărumâna, of, ce bucurie, într-adevăr, serios?, vaaai, incredibil, ce mă bucur, dadada, ooo, e și ziua lui?, minunat, asemenea îți doresc, ce amintiri faine, mna, ce să faci, toți le-avem pe-ale noastre, mulțumesc de telefon…” Cumva, la douășpe fix mi-am dat seama că e douășpe fix, așa că am ținut un moment de regăsire de sine și împăcare cu noul prefix, moment spulberat, ca mai toate momentele vieții mele din ultimii 22 de ani, de căldurosul „mami, ce mâncăm, dai ceva bun de ziua ta?, la muuulți ani!, țoc, țoc, te pup!” „Dau, zic, ce-ai vrea? Am salată de vinete, șunculiță de-aia, știi tu de care, niște…” „Maaami, dă și tu niște KFC, hm?, dai? Please-please-please, când o iei pe So de la școală!” „Dau, că-s bine dispusă, ce noroc aveți voi că doar mă uit la voi și-s bine dispusă…” Peste o jumătate de oră eram în fața touchscreen-ului KFC din Mall, având în față doar o singură persoană, ce noroc, ce zi, ce grozav! Invariabil, mă uit (pierdut, așa, pe la spate), la persoana uriașă din fața mea, care tocmai „touchscreenuia” de zor, un bărbat masiv de peste un metru nouăzeci, îmbrăcat lejer, în trening și pumeți (nu, nu erau adidași, erau pumeți toată ziua), un fel de Hulk, doar că mai puțin verde, îmi trece involuntar prin minte, în fine, ce să-mi și treacă, pe lângă aripioare, sos de usturoi și… of, ce-a mai zis copilul ăla să iau? Pfff… Și cum așteptam/priveam/cugetam eu așa, numai ce văd cum asupra uriașului din fața mea se revarsă un cetățean nu mai înalt decât mine pe tocuri, un fel de Bilbo Baggins umblat la sală, cu mușchi de-ăia de rup cusăturile de la mânecile tricourilor, îmbrâncindu-l pe malac cât colo. Dar, cât colo! Ca trezit din hibernare, uriașul lasă comanda nefinalizată pe panou și se ia la harță cu Bilbo, pentru un motiv care nu mi-a fost clar, fiindcă din încăierarea lor, încinsă fix la o jumătate de metru de mine, nu răzbăteau decât cuvinte precum „te iei de nevastă-mea, să-mi bag, să-mi scot, să-mi iei, să-ți fac, să-ți…” mna, aș fi mai explicită dacă n-ar fi Țuchi cu ochii pe mine ca pe butelie, că are prostul obicei să se bage-n vorbele tuturor de pe-aici de prin bulă, în fine… Și ăia se băteau și își azvârleau vorbe grele, lumea urla și se îndepărta de panourile cu touchscreen, Hulk cu Bilbo se băteau de-a binelea, nevestele lor, răsărite de nu se știe unde, țipau la ei, s-au adunat oamenii ca la urs, își făcură apariția și niște inși în uniforme de pază care n-au cutezat neam să se bage între bătăuși, că erau furioși și își țipau vorbe, rămânându-le doar să comunice în niște stații, să cheme ajutoare de pe unde erau, tabloul era ca-n filme, ăia în mijloc reglându-și conturile, spectatorii pe margini, din ce în ce mai mulți, făcătorii de ordine vorbind în walkie-talkie, că doar ce să facă, nu-i de-a te băga, chestia aia cerea pregătire superioară, iar eu, ce să vezi, încremenită în mijloc, fix lângă bătăuși și lângă panoul cu tuchscreen, cu Hulk și Bilbo bătându-se lângă mine și peste mine, că era ziua mea, cum am zis, și voiam să dau un KFC, nu puteam pleca după ce-am stat un sfert de ceas la coadă, așa că, mai aplecându-mă, să nu-mi iau una, mai dându-mă la o parte, să nu fiu acroșată de pe latrale, am șters comenda lui Hulk de pe panou și-am început s-o tastez pe-a mea. Ca la un semn, Hulk observă mârșăvia, se oprește din cărat pumni și mi se adresează pe un ton uluit: „Hei, aia era comanda mea, de ce-ai șters-o?” Întorc/ridic capul și-i spun cu cea mai serenisimă mină de pe pământ: „Nu durează, până vă terminați de bătut comand și-o puteți relua după aceea!” Cum în vremea asta Bilbo gravita în jurul lui, Hulk s-a re-înfuriat și s-a întors liniștit la bătaia lui, în vreme ce eu mi-am finalizat carevasăzică solicitările, îndreptându-mă spre ăia de la chinese food, că tot de ziua mea trebuia să satisfac și niște cereri legate, mă rog, de orice altceva față de ce-aveam eu prin frigider. Finalul epopeii îmi este total necunoscut. În vreme ce călcam apăsat spre chinese food, pe lângă mine alergau, spre câmpul de luptă, alți inși în uniforme de polițiști de mall, vorbitori agresivi în walkie-talkie. Cercul beligerant a devenit opac, curioșii continuând să curgă din toate părțile. Fără să pot opri o luptă, am întrerupt-o, totuși, scăpând basma curată. Era ziua mea doar! Cred că de pe lună, în momentul acela, se vedeau doar Marele zid chinezesc și ziua mea. Drept care Dumnezeu, amuzându-se de motivele de doi bani pentru care oamenii se iau la omor, a decis că lupta aia-i musai să continue, dându-i doar o scurtă pauză, cauzată de-o nebună care împlinea 50 de ani și trebuia cu orice preț să ia de la KFC un twister box cu cola și-un sos de usturoi…
Eugenia CRAINIC

1 COMENTARIU

Comments are closed.