Creditul, o piesă cu schepsiseditul” fără prea mare tragere de inimă, fiind împinsă mai mult de curiozitatea de a descoperi umorul catalan, dramaturgul Jordi Galceran fiindu-mi, de altfel, total necunoscut. Bine, l-am căutat ulterior pe vastele întinderi ale internetului, lucru pe care vă îndemn să-l faceți și voi, să nu-mi pierd eu vremea acum să vă povestesc despre „viața(-i) și opera…” Cert e însă că piesei, în sine, i-au dat savoare, după umila mea părere, exclusiv actorii Bogdan Costea și Zoltan Lovaș, cei doi „two men show” extrem de buni care au transformat un scenariu banal într-o bijuterie numai bună de consumat într-o seară ploioasă și anostă de marți-ianuarie.
Mă așteptam, de ce să n-o spun, de la un dramaturg traitor într-o țară caldă, la un umor mult mai spumos, mai însorit cumva, mai… efervescent; on a second thought însă, nu știu exact dacă piesa asta n-a bătut mult mai mult înspre dramă totuși, râsul provocat fiind doar acela trist și asumat al trăirilor omenești stârnite de gelozie, manipulare, înfrângere, speranță deșartă etc. În fapt, piesa a redat imaginea vieții reale în datele ei contradictorii, în conflicte puternice și complexe, într-un amestec (destul de) reușit de elemente tragice și comice. Revenind, subliniez că această piesă, jucată de actori nepricepuți, ar fi la un pas să devină un fiasco. Norocul nostru însă a fost s-o vedem într-o distribuție forte în sine, drept care (datorită, bănuiesc, și viziunii regizorale a Lianei Didilescu), ne-am bucurat de un umor survenit nu neapărat din dialogurile intrinseci, cât din jocul autentic al protagoniștilor, din gestica lor, din tot ansamblul care a constituit forma nonverbală a comunicării dintre ei. Au fost ACOLO, ambii, având inclusiv curajul (și știința) improvizației, atunci când anumite scene au cerut-o, spectatorii având ocazia să bifeze chiar și un mic pachețel livrat de istoria recentă a existenței pe piață a mult-disecatei pelicule „Teambuilding”, cu tot cu trivialitatea din spatele expresiei (de pildă) „kind reminder”. Ceva-mi spune că Zoltan Lovaș a introdus cu un scop acolada cu pricina, acesta fiind, bănuiesc, acela de a înviora întrucâtva scenariul catalanului și a-i adăuga o mirodenie milenială.
Că tot am vorbit de trivialități, deși au făcut parte integrantă din piesă, n-au agresat. Cred însă că acest lucru se datorează și modului detașat în care cei doi actori reușesc să pronunțe „îți fwwwt nevasta” sau „ai spus că-mi fwwwți nevaaastaaa!” într-un mod atât de natural, încât în maniera lor de joc și exprimare, sintagmele cu pricina nici nu apar ca fiind obscenități.
În fine, Creditul merită văzut, pentru că doi actori de structură la un loc vezi rar, spre deloc. Mă întreb, că tot veni vorba, pe cine-ar trebui să aibă Bogdan Costea în conducerea Teatrului arădean, să fie distribuit mai des, dacă nu pentru altceva, măcar pentru a nu-i dispărea, la un moment dat, plăcerea evidentă de a juca temeinic, până la firul transpirației celei din urmă.
Felicitări, Zoltan Lovaș și Bogdan Costea!
Și pentru că am fost cu Sofia, obișnuindu-vă să vă relatez mereu și impresia copilei de doișpe ani jumate, o fac și acum:
– Maaami, la ce pieeesă m-ai aduuus! Noroc că știrile de la ora cinci au muuult mai multe cuvinte grele decât piesa asta. Stai liniștită, n-o să le repet!  Oricum, mă supăram dacă nu m-ai fi adus. Să știi că am înțeles-o. Știu ce e manipularea și știu ce e și gelozia. Ai văzut cum Zoltan Lovaș, văzând că sunt mai mică, la sfârșit și-a dus mâna la gură și s-a uitat la mine, de parcă ar fi vrut să se scuze că a vorbit urât? Hahahaaa… ce-mi place tipul!
Și despre piesă, dar foarte puțin: un cetățean cere un credit de la o bancă, este refuzat, apoi intră într-un dialog complex cu directorul acesteia, dialog transformat de clientul inteligent și manipulator într-un teren fertil pentru descoperirea de sentimente omenești diverse, pe care directorul nici nu era conștient că le nutrește.
Foto: de pe site-ul Teatrului Clasic „Ioan Slavici” Arad
Eugenia CRAINIC

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here