Am primit azi un mesaj ciudat. Conținea o singură întrebare: de ce o duc pe Sofia la piese de teatru unde se folosesc cuvinte obscene? M-am uitat la întrebare hăbăucă, mai ales că venea din puțul gândirii unei persoane despre care aș fi jurat că judecă, drept care am hotărât să-i răspund public, iar asta doar pentru că sunt o doamnă, ceee… aia mea! Ei bine, răspunsul e simplu. O duc pentru că nu vreau ca peste vreo patruj’ de ani, când va ajunge la vârsta personagiului care mi-a scris, să pună și fata mea întrebări tâmpite. O duc pentru că nicio cronică de teatru nu te previne asupra unei sintagme triviale răzlețe dintr-un anumit scenariu, mai ales în cazul unor dramaturgi moderni. Ca să nu mai spun că se scriu extrem de puține cronici de teatru și în mare parte, neprofesioniste. O duc pentru că o pregătesc pentru viață, care viață nu îi va servi un melanj de îngeri și heruvimi lingvistici, vocabularul comun fiind ticsit de trivialități, de vulgarități inimaginabile. O duc pentru că „a educa un copil” nu înseamnă să-l izolezi într-o răcluță cu cheie, pe care s-o răsucești, eliberând odrasla, doar atunci când îți convin mediul înconjurător și oamenii care-l populează, dimpreună cu vocabularul acestora din urmă. O duc pentru că știrile de la ora cinci sau, de altfel, de la orice oră, abundă în mult mai multe lucruri periculoase pentru gradul de percepție al unui copil aflat în plin proces de educare, decât o înjurătură răzleață, revărsată din potirul încărcat de mesaje demne de procesat al unei piese de teatru. O mai duc și pentru că sunt ore câștigate integral, în care învață să citească și să interpreteze chipuri de oameni reali, reacții de oameni reali, gesturi de oameni reali, învață să le sesizeze inclusiv eventualele greșeli, urmate, mai întotdeauna, de modalități de reparare a acestora, învață să devină un adult capabil să cearnă și discearnă, avantajele surclasând, nu-i așa, dezavantajul infim al ascultării unei sudălmi. Și, spre a personaliza oarecât intromisiunea (repet, cât se poate de ciudată) în deciziile mele parentale, subliniez că Sofia nu este nici pe departe copilul care (măcar) să fi repetat vreodată vreo înjurătură, auzită inclusiv de la apropiații aceia ai noștri care obișnuiesc (știți ce zic!) să facă mare haz învățându-i pe cei mici să repete după ei o prostie. Cumva, fata mea n-a repetat nicio vulgaritate, niciodată; a filtrat dintotdeauna obscenitățile, încât m-am întrebat adesea dacă nu cumva vine dintr-o viață anterioară cu capacitatea aceasta de a așeza în afara dialogului zilnic orice formă care l-ar coborî în josnic, grosolan, vulgar. S-ar putea, desigur, să am doar noroc. Dar nici nu s-ar zice că nu-i vorbesc, de când am ținut-o pentru prima oară în brațe, folosind un lexic bogat și variat, pigmentat cu expresii pe care mulți nu le folosesc în limbajul comun, iar asta doar pentru că n-am fost în stare absolut niciodată să-mi stâlcesc modul de a vorbi după acela al copiilor foarte mici, cum fac atâția, considerând că, oricum, copilul „n-ar înțelege” cuvinte dificile sau rostite corect. Ei bine, experiența m-a învățat că, pentru un copil chiar foarte mic, cuvântul „masă” este la fel de nou și de „dificil” ca, de pildă, cuvântul „coropișniță”. Dar despre toate astea voi scrie cu altă ocazie.
Eugenia CRAINIC

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here