A(m) fost odată … în America: CÂND PE VAL, CÂND SUB VAL

După victoria împotriva Columbiei, parcă până și rostul prezenței ziaristului, la această mare sărbătoare a fotbalului mondial, era unul și mai important. Nu visam să ajungem „prea sus”, dar simțeam că nici ciuca bătăilor nu vom fi. Avem, orice s-ar spune, o echipă redutabilă. Cam așa gândeam și aceasta era starea de spirit care m-a însoțit spre Detroit, unde, speram eu, îi vom „pune la punct” și pe elvețieni.

Am plecat, pe la amiază, din Los Angeles. La Atlanta, am făcut escală câteva ore și am schimbat avionul. Ce să faci, așa e când recurgi la biletul stand-by – iei ce ți se dă, ce se nimerește, nu alegi. Altfel, era rentabil, din punctul de vedere al „buzunarului”, să ai un bilet stand-by. La Detroit, am ajuns seara. Acolo, în zona ieșirilor din aeroport, mă aștepta prietenul meu Valentin Sturza, cu care copilărisem în cartierul nostru drag, Micălaca. Ce gașcă eram! Acum, Vali stătea, de câțiva ani buni, în Detroit. Ne îmbrățișăm, emoționați că ne vedem după ani de zile, și unde?, pe tărâm american, în „orașul automobilului” (Detroit era renumit pentru numeroasele fabrici din care ieșeau milioane de mașini, an de an, cu deosebire Ford și Chrysler). Îi prezint prietenului meu pe Florin Boeru, Vlad Ionescu și Ion Simion Mehno (ultimii doi, de la Agerpres),cu care făcuserăm un grup și eram, mai peste tot, împreună. Plecăm. În drum spre casă, Vali oprește la unul din acele „liquor store”, magazin de băuturi, și cumpără whisky, vin, ceva aperitive. „Acasă”, la el, aveam să o cunosc pe Mary, o româncă din Alba Iulia, dacă bine țin minte, și cred că țin. Nu era frumoasă, cum mă așteptam (Vali, un bărbat frumos, a avut multe femei și soții, logodnice, toate frumoase), dar era simpatică, agreabilă, o gazdă bună și o gospodină perfectă. Am rămas cu impresia că Vali stătea cu ea pentru „green card”, permisul de ședere și de muncă. Dar asta, repet, era impresia mea. Și apoi, mă rog, era treaba lor. Mâncăm, bem, ne amețim ușor și nu ne vine să rupem vraja amintirilor din copilăria și tinerețea noastră, pe care le-am „tezaurizat”, peste timp, în seiful memoriei. Totuși, se făcuse târziu. Eu și Florin aveam cameră la hotel, Mehno și Vlad, nu. Îl rog pe Vali să-i găzduiască peste noapte. Mă temeam să nu fi întins prea tare corzile prieteniei, ale ospitalității, mai ales că locuința nu era una prea generoasă cu spațiul. Dar, nu, prietenul meu și Mary, se oferă să le asigure acoperiș peste noapte. Mai mult, Vali Sturza ne pune la dispoziție, pentru a doua zi, o mașină, ca să mergem să vizităm orașul. Era generos, ca un prieten adevărat.

A doua zi, dimineața, vine după noi, după mine și după Florin, Mery. Ne duce la ea acasă, mâncam ceva, îi recuperăm și pe ceilalți doi colegi și pornim spre Detroit. Ghinion! Pe autostradă, facem pană de cauciuc. Am tras pe dreapta, să schimbăm roata. A trebuit să scoatem toate bagajele din portbagaj. Am luat roata de rezervă, una mult mai subțire decât cele cu care circulam, dar ne-am împotmolit… Patru bărbați, toți cu mașină acasă, nu am știut să dăm jos capacul de la roata care făcuse pană. În vremea asta, tremuram de frică. Pe lângă noi treceau mașini de tot felul, cu oameni de tot felul. Probabil, sub imperiul imaginilor din filme, mă temeam să nu fim jefuiți (iar aveam bani mulți la mine – numai Vali îmi dăduse 2.000 de dolari să-i aduc mamei lui, la Arad). Cum capacul nu ceda, l-am forțat, l-am îndoit, l-am făcut inutilizabil. Mă gândeam la Vali și la vorba aceea cu facerea de bine… Într-un sfârșit, reușim să schimbăm roata, după cazne care au durat vreo 20 de minute! O luăm din loc și răsuflu ușurat. Nu am fost jefuiți, ziua în amiaza mare, pe autostradă. Când intrăm în Detroit, trecem prin cartiere aproape pustii. Se vedea că, odată, fuseseră de lux. Acum însă, după cum avea să ne lămurească Vali, „lumea bună” a fugit de acolo, pentru că se infiltraseră afro-americanii și viața nu mai era tihnită. Unii au reușit să-și vândă casa, dar curând nu se mai găseau cumpărători. Așa că le-au închiriat celor care „năvăliseră” în zonă. Unii plăteau chiria, alții nu. Când proprietarul îi dădea afară pe rău-platnici, aceștia distrugeau locuința, ba chiar o incendiau. Așa se explica imaginea dezolantă care se perinda prin fața ochilor noștri.

Detroitul? Un oraș tipic american, cu clădiri imense din beton și sticlă maronie, în down town. Totul sugera prosperitate și nu era de mirare, având în vedere industria foarte dezvoltată a zonei. Se producea mult și, consecință firească, se câștiga bine. Nu am stat mult pe acolo și nici nu am amintiri deosebite. Numai că, peste ani, prin în 2013, aveam să aflu că puternicul, prosperul oraș Detroit a falimentat! De necrezut și, totuși, adevărat. Nu știu de ce și nici nu știu dacă există vreo legătură, vestea falimentului mi-a readus instantaneu în minte starea tristă, mizerabilă a cartierelor abandonate de lumea bună, sub presiunea mareei de o anumită culoare. Probabil, nu este; sau nu e (doar) asta. De vină o fi criza economică declanșată în 2008.

În seara din preziua meciului cu elvețienii, mergem la o biserică românească din Detroit. Se numea „Sfânta Treime” și era amplasată într-un parc imens. De altfel, pădurile, parcurile răsfățau cu generozitate Detroitul și zona din jurul acestuia. Ca orice biserică din State, și aceasta avea o sală special pentru nunți, pentru spectacole. Aici, aveam să stau, la una dintre zecile de mese cu Vali, cu Mary, cu Ioan Bocșa și cu Dumitru Fărcașu, care au și încântat asistența, în acea seară, cu măiestria lor cunoscută și recunoscută. Vă puteți lesne imagina cum le-a mers la inimă, românilor care se rupseseră de țară, cântecul popular cu care crescuse fiecare, acasă. Am întâlnit oameni din jurul Aradului, din Timiș, oameni simpli și profesori, cu care am depănat amintiri, am vorbit despre țară, despre „acasă”, despre viață și, firește, despre meciul de a doua zi. Printre cei veniți din țară, am avut surpriza plăcută să-l întâlnesc și pe ing. Ioan Pop, președintele Clubului UTA, cu care eram în relații excelente (pe atunci, UTA era în Divizia A). A fost o seară de neuitat. Și n-am uitat-o!

Plecăm de acolo cu regretul că lăsăm în urmă o întâmplare irepetabilă și ne întoarcem la Hotelul Holiday Inn, situat aproape de locul unde va fi meciul cu Elveția. Știind ce e bunul simț și că tot ce e mult strică, îi luăm pe Ionescu și pe Mehno de pe capul prietenului și-i culcăm în camera de hotel plătită de mine și de Florin. Și vine ziua meciului. „Silverdome”, stadionul-sală de sport, se afla de fapt în Pontiac, un oraș cu peste 50.000 de locuitori, învecinat Detroitului. Această imensă sală de sport a fost construită de către o echipă condusă de un inginer roman, de loc din Brașov, după cum scria Gazeta Sporturilor. Din păcate, nu mai rețin numele acestui român, pripășit prin Statele Unite. În vederea meciurilor, în arena cu o capacitate de 80.000 de locuri, a fost așternut un covor de gazon, care, după cele 3-4 jocuri, avea să fie decopertat (gazonarea, dacă bine țin minte a costat un milion și ceva, aproape două, de dolari).

Vine și ora meciului. „Silverdome” era amplasat într-un ocean de verdeață. Dar și așa, soarele ardea ucigător. Mă gândesc cum o fi în sală, în acel „stadion” complet acoperit. Nu știu cum se face că mă despart de grup și mă trezesc, la masa presei, alături de Mircea M. Ionescu, care era în dreapta mea. Amândoi ne-am mărturisit optimismul pentru un rezultat bun, dovadă că ne lepădaserăm de teama și emoțiile care ne stăpâneau înaintea confruntării cu echipa Medelinului, Columbia. Din nefericire, meciul nu a fost după cum ne-am așteptat și cum ne-am fi dorit. Elvețienii ne-au luat tare. După un sfert de oră, mai exact în minutul 16, fotbaliștii din Țara Cantoanelor aveau deja 1-0, gol Alain Sutter. Era limpede că nu ne merge jocul. Optimismul ne revine când Hagi egalează. Era minutul 36. Prima parte (vedeți, nu zic „prima repriză”, pentru că „repriză” înseamnă reluare, adică repriză e doar a doua parte) se încheie la egalitate 1-1. După pauză, echipa noastră se prăbușește. În 20 de minute, mai primim trei goluri (Stephane Chapuissat, min.53, A. Knup, min. 66 și 73). Meciul era terminat, mai ales că Jean Vlădoiu fusese eliminate în min. 74, la un minut după ce intrase pe teren. La final, mă duc în „zona mixtă”. Sutter și Roy Hodson, englezul care conducea de pe bancă echipa Elveției, spun vorbe de circumstanță, că ne-au studiat jocul etc., etc. Anghel Iordănescu este foarte afectat de rezultat, dar refuză să pună înfrângerea pe seama condițiilor de saună în care s-a desfășurat partida. Adevărul este că nu mai aveam urechi pentru acele declarații din „zona mixtă”. Ce se putea spune mai mult decât am văzut cu ochii mei?! Așa că am fugit să redactez corespondența și să o trimit în redacție. După ce mi-am terminat treaba, m-am mai liniștit. La urma urmei, nu era totul pierdut, nu ne rămânea decât să învingem echipa Statelor Unite, la Los Angeles, pe 26 iunie. Faptul că vom juca împotriva gazdelor Mondialului? Și ce dacă?! Le va da arbitrul acel proverbial 5 %, bonus de îngăduință, dar, dacă avem valoare, nu ne vom poticni de acest fleac. Cel puțin, așa speram, în tristețea acelei după-amiezi sumbre, că vom ieși de sub val și vom urca din nou pe cresta acestuia.

P.S. La aeroport, în Detroit, pe când așteptam să ne îmbarcăm pentru Los Angeles, mai mulți români, ziariști, se adunaseră în jurul lui Ioan Bocșa (apropos, văzând-l la televizor, mereu am avut impresia că este un bărbat înalt, impunător; dimpotrivă, era scund și subțirel). Pălăvrăgeli, râsete, apoi cineva îl invită pe cunoscutul interpret de muzică populară la o bere. Bună idee! Mergem mai mulți. Nu mă înghesui. Fiecare își ia berea și pleacă, inclusiv cel care lansase invitația. Rămân eu cu Bocșa, care era un pic dezorientat. Și eu eram, dar nu dezorientat, ci surprins de mojicia celui care îl invitase la o bere. „Fac cinste”, zic și plătesc 5 dolari și pentru berea lui. Speram să dreg situația. Oi fi dres-o? Nu știu, dar am crezut că așa se cuvine să procedez.