Să nu promiți niciodată
(Johannesburg, cu cinci ani în urmă, la a doua vizită în Africa de Sud)
A unsprezecea poruncă, adăugată de mine ca apendice la Decalog, și tot de mine încălcată, aproape de fiecare dată, este SĂ NU PROMIȚI! Promiteam părinților, prietenelor, mai apoi promiteam că vin repede acasă, că vin la ora cutare, că vin direct acasă și nu știu cum naiba se făcea că apărea mereu neprevăzutul, adică un amănunt de care să ne împiedicăm și eu, și promisiunea mea. Și, JUR, în clipa în care promisesem chiar credeam că îmi respect acea promisiune. De aceea mi-am promis să nu mai promit, până ieri, când mă îmboldise al cu coarne să vă promit că voi scrie, că am ieșit deja la încălzire, c-o fi, c-o păți. Ei bine, ați citit ceva, dincolo de promisiune? Canci. Fatalitatea a intervenit din nou. A picat la Carmela și la Virgil prietena lor Rose, o portugheză pe care o cunoscusem cu un an în urmă și nu s-a mai lăsat dusă până nu ne-a mâncat grătarele de la cină. Norocul nostru a fost că nu s-a întrecut cu băutura, că ne prindea dimineața! Acuma, mă întrebați de ce n-am scris măcar ceva. Cum să scriu când ‘mneaei s-a așezat taman la masa mea, masa de lucru și cum, dacă mama m-a învățat ceva, m-a învățat să fiu politicos!? Ne-am întreținut, ea sporovăind generos, eu răspunzând cu zgârcenie, până când am constatat că s-a dus în mă-sa scrisul meu și brusc am devenit jovial, comunicativ spre disperarea Carmelei care mai lipsea să zică ”Virgile, fă patul, că s-ar duce Rose acasă”.
Acuma, să nu credeți că am irosit ziua degeaba. Dimineața, Virgil mă luase cu el la S.A. Block, fostul său loc de muncă, despre care am scris în reportajele anterioare, cu un an în urmă. Ce m-a impresionat, dincolo de specificul unui loc de muncă? Un gest simplu, de omenie: din toate părțile veneau saluturi cu „Hei, mister Pop!”, „Hallo, mister Pop!”. Eram mândru de prietenul meu, eram emoționat de simpatia acelor oameni pentru Virgil Pop, de stima pe care cei patru ani de despărțire nu a diluat-o, darmite s-o șteargă. Atunci, s-au despărțit frumos (Virgil și patronul său au organizat o petrecere pentru toți angajații companiei), și-au spus „adio!” printre glume și lacrimi, iar acum rămăsese emoția curată, respectul. Acesta e Virgil Pop din Micălaca, prietenul meu, și mă mândresc cu el față de voi. Îngăduiți, nu?
P.S. O seară liniștită, de februarie, cer înnorat, nicio adiere și un dumnezeiesc miros de fân – ăștia au prostul obicei să tundă iarba înainte de a deveni buruiană.
Tristan MIHUȚA
