REPORTER ÎN LUMEA LARGĂ (10): ÎN URUGUAY, CU DEZAMĂGIRILE DUPĂ NOI

Zburăm cu un „Douglas”, care pleacă cu o întârziere de 20 de minute, dar nu e nicio problemă, distanța o parcurgem în numai o jumătate de oră. Suficient însă ca gândurile să-mi fugă înspre o sistematizare a ceea ce văzusem în Brazilia și Argentina și mai ales spre începuturile colonizării acestui continent care mi se dezvăluia pentru prima oară. Când spaniolii și portughezii au descins pe continent, printre indigeni existau oameni de tot felul: unii cunoșteau bine problemele astronomiei și făceau calcule surprinzător de exacte, alții erau canibali; unii ridicau temple și piramide, alții erau încă sălbatici și aparțineau epocii de piatră. Niciuna dintre culturile băștinașe nu cunoștea încă fierul, nici plugul, nici sticla, nici praful de pușcă. Or, europenii veneau peste aceste culturi în plină Renaștere. Așadar, diferența a fost net în favoarea conquistadorilor. Herman Cortez a debarcat la Veracruz însoțit de doar 100 de marinari și 500 de soldați, 16 cai, 32 de arbalete, 10 tunuri din bronz și câteva archebuze, flinte și pistoale. Suficiente însă pentru a ocupa Tenochtitlanul, care era de cinci ori mai mare decât Madridul și avea o populație de două ori mai mare decât Sevilla.

Se spune că, asemnenea cămilelor, caii sunt originari din America, regiune în care însă dispăruseră. Ei bine, în perioada conchistei, caii spaniolilor aveau să exercite asupra indigenilor o putere magică. Citeam undeva că văzând primii soldați spanioli, călare pe cai arătoși, ce alergau iscând tunete și nori de praf, cuprins de panică, incașul Atahnalpa a căzut pe spate. Tecum, șeful militar care se afla în fruntea urmașilor mayașilor, a retezat capul calului lui Pedro de Alvarado, convins că acesta forma un tot cu trupul conquistadorului.

Indigenii și teritoriile ocupate de ei erau o pradă ușoară pentru europeni. La cucerirea continentului sud-american și a Mexicului, bacteriile și virușii le erau aliați tot atât de temuți ca și armele. Europenii aduceau cu ei „plăgi biblice”, variola și tetanosul, multe boli de plămâni, intestinale și venerice, tifosul, lepra, febra galbenă și cariile dentare. Prima a apărut variola. Antropologul brazilian Darcy Ribeiro vorbește de faptul că peste jumătate din populația băștinașă din America (dar și din Australia ori Oceania) a murit după primul contact cu albii, tocmai din cauza bolilor contagioase. Alții au fost omorâți. Curând, spaniolii au primit dreptul de a se căsători cu femei indigene și, în paralel, au trecut la creștinizarea populației. Cu tot acest arsenal, menit să distrugă ori să asimileze, indienii au fost îngropați în istorie.

Prima dezamăgire

Aterizarea mă readuce în cotidian. Și încă în unul cât se poate de dur. Pe aeroportul „Carrasco”, poliția sanitară avea să-și facă datoria cu cerbicie. A confiscat aproape tot ce era mâncare: salam de Sibiu, salam de Nădlac, șuncă, slănină, chiar și sandvișurile. Unii dintre noi, mai ales cei care lucrau în agricultură, Mircea Oală și Gheorghe Iancu, plecaseră de acasă „dotați”, ca tot românul prevăzător să nu tragă foame pe undeva. Iar seara, ne mai adunam pe la ei, la o „gustare”. „Rechiziționarea” se desfășura sub privirile înțelegătoare ale ambasadorul nostru în Uruguay, Urzică. „Așa ne fac și nouă”, ne lămurește dumnealui, când cineva îi cere să intervină. Polițiștii sanitari își fac însă datoria cu o încăpățânare nemțească. Și bine fac! În felul acesta, se evită intrarea în țară a unor bacterii, microbi sau viruși care ar putea îmbolnăvi populația și, nu în ultimul rând, animalele. La fel au procedat americanii, când am aterizat la Chicago, în iunie 1994.

Drumul spre hotel nu este unul spectaculos. Cartierele vorbesc însă despre nivelul de trai mult mai ridicat decât în Brazilia — case tip vilă ori blocuri de locuințe care te lasă să înțelegi că oferă un confort cel puțin decent. N-am văzut, în schimb, nicio aglomerare de case mizere. Ajungem la hotel. Decepție! Camere mici, paturi așijderea, de parcă ar fi fost făcute pentru copii, drept pentru care, noaptea, ne trezeam la fiecare răsucire, de teamă să nu cădem din pat. Cele mai mari neplăceri le aveau însă Dorel Zăvoianu și Nicoară Creț, care au primit o cameră cu un singur pat, matrimonial, dar tot de dimensiuni reduse. Și totul, într-un hotel ce afișa pe firmă patru stele!

Puls stradal

Montevideo nu este un oraș care să te cucerească. Poate sunt eu în eroare, poate am rămas cu această impresie fiindcă mă așteptam la mai mult, mai cu seamă că știam că în Uruguay emigraseră mulți nemți, în timpul celui de-al doilea război mondial și după, când această țară era privită ca o Elveție a Americii de Sud. Cert este că Montevideo nu are măreția și fascinația pe care le întâlnești la Buenos Aires. Deși stăm la circa 100 de metri de kilometru zero, adică în buricul târgului, de cum ieși din hotel și faci colțul, strada este murdară, iar din loc în loc vezi oameni beți care beau direct din sticlă. Din când în când, trec prin fața mea căruțe trase de câte o mârțoagă ori de câte un măgar costeliv, purtând în ele gunoi menajer ori câte o mobilă sărăcăcioasă, vopsită, a unora care se mută din cine știe ce pricini — la mai bine?, la mai rău? — și rămânem surprinși. Pentru că suntem totuși într-o capitală, la kilometru zero, într-o țară cu un venit mediu de 500 de dolari pe cap de locuitor.

Schimbăm câțiva dolari. Casa de schimb, pe care o găsim deschisă la o oră destul de târzie, oferă ceva mai mult de 10 pesos, la un dolar. Facem câțiva pași. Cu 15 pesos îmi cumpăr un fel de hot-dog, dar cu cârnat (cu gust asemănător celui făcut pe la noi, la tăierea porcului) în loc de crenvurști. Ceva mai încolo, găsim o terasă, într-o mică grădină, cu arbori exotici și fântâni arteziene și ne așezăm la o Cola ori la o bere (40 de pesos paharul!) și ne împărtășim primele impresii, cu familia Frențiu, cu George Albu și cu Mihai Șarlea. Cineva spune că la Arad plouă și este frig. Mă consolez cu gândul că dacă acasă este o atmosferă bacoviană („De-atâtea nopți aud plouând, /Aud materia plângând… / Sunt singur, și mă duce un gând/ Spre locuințele lacustre./ Și parcă dorm pe scânduri ude…”), aici măcar timpul ține cu noi, lăsându-ne să umblăm doar în tricouri, deși o adiere mai răcoroasă avea să se reverse curând peste Montevideo. În Uruguay, clima este plăcută, sănătoasă, fiind influențată de Atlantic. Iarna uruguayană, care vine când la noi începe vara, aduce temperaturi medii de 12-13 grade Celsius, mai ales în iulie, și vara sunt, în medie, 22,6 grade Celsius, în ianuarie.

În Montevideo trăiesc circa 1.250.000 de locuitori, adică ceva mai puțin de jumătate din populația țării. Republica Oriental del Uruguay, numele său complet, are doar vreo trei milioane de suflete, la o suprafață de 176.215 kilometri pătrați. Peste 83 la sută din populație trăiește în orașe, în capitală și în zona litoralului. Albii alcătuiesc majoritatea covârșitoare a populației (peste 95 la sută), din care circa 30 la sută sunt de origine italiană. Negrii nu sunt mai mulți de 5.000. De altfel, întâmplător sau nu, în cele două zile petrecute în Uruguay, n-am văzut niciunul.

În acea seară am adormit cu speranța că a doua zi voi vedea Uruguayul pe care îl visasem în urma lecturilor, pe care mi-l imaginasem, copil fiind, pe când citeam despre primul Campionat Mondial de Fotbal ori pe când admiram echipa Penarol Montevideo, câștigătoare a Cupei Intercontinentale, cu acel „diavol negru”, Spencer, în centru atacului.