ÎN ORAȘUL ÎNGERILOR

Ajungem la Los Angeles după mai bine de patru ore de zbor. Se întunecase de-a binelea. La ieșirea din aeroport, trag aer în piept cu voluptate și arunc o privire lacomă în jur. Mare lucru nu văd. „Peste drum”, hoteluri. Și multe reclame, panouri luminoase cu „assurances” (asigurări). Găsim relativ repede un taximetru și îi explicăm șoferului unde vrem să ajungem — la Hotelul „Holiday Inn”. „Care dintre ele?”, întreabă șoferul. Așa e, uitasem că există un lanț de hoteluri cu acest nume. „În down town” (în traducere liberă ar veni „orașul de jos”, vatra orașului), rostim dintr-o suflare eu și Florin. Omul a priceput. Mergem vreo jumătate de oră, dacă nu mai mult, până oprim în fața unui hotel cu patru etaje, cochet. O curte îl despărțea de recepția care avea doar parter, iar înspre stradă un „perete” imens de sticlă, în loc de zid. Ni se înmânează cheile. Apoi, de la recepție ni se spune că autobuze speciale, destinate doar presei, pleacă, de dimineața până seara, la interval de 30 de minute, spre Centrul de presă. Circulau, după cum am constatat ulterior, cu precizie de ceas elvețian. Și plecau din fața hotelului chiar dacă aveau un singur călător, cum mi s-a întâmplat mie, într-una din zile.

Lăsăm bagajele în cameră și coborâm la bar, plasat la demisol. Luăm un sandviș, bem o bere și, după un duș care venea ca o binecuvântare dumnezeiască, ne abandonăm total în brațele lui Morfeu. Se sfârșea cea mai lungă zi din viața mea — 13 iunie 1994, care s-a „întins” de-a lungul a 34 de ore, din pricina fusului orar (între ora României și ora LA, diferența este de zece ore).

Marți, 14 iunie. Urcăm în autobuz la prima oră. Suntem vreo 20 de ziariști din toate colțurile lumii. Trecem pe la un alt „Holiday Inn”, luăm alți „confrați”, apoi, în câteva minute, ieșim pe Autostrada 101, după care intrăm pe Autostrada 110. Mergem așa cale de 11 mile, circa 18 kilometri și ajungem în Pasadena, la centrul de presă; în fapt, centrul de presă era un cort uriaș, dotat cu mese, calculatoare, imprimante, faxuri, telefoane pentru fiecare om, televizoare, tot ce putea fi util jurnaliștilor. Acest „cort” putea găzdui, simultan, peste 1.000 de ziariști. Nimic nefiresc, dacă avem în vedere că aici urma să se dispute și finala Campionatului Mondial. Într-un „buzunar” al Centrului de presă prezentăm acreditările, ni se fac poze și primim pass-cardul care va fi nelipsit de la pieptul nostru la meciuri, la accesul în Centrul de presă, la diferite evenimente — conferințe de presă, acces în zona mixtă, a interviurilor de după meci etc. De acum, puteam solicita un loc la masa presei la oricare dintre meciurile Turneului Final. Așa că am văzut, am consemnat despre toate meciurile care m-au interesat, inclusiv finala Brazilia – Italia. Mă simțeam ziarist în sensul plenar al noțiunii.

Ies afară din „Centru” și mă izbește un aer fierbinte. Nu era soare, cerul se arăta plumburiu, poate chiar ușor cețos, însă zăpușeala își făcea deja de cap. Or, era abia 10 dimineața! Cineva ne spune că pe acolo nu a plouat de câteva luni. N-a plouat nici în cele 36 de zile pe care le-am petrecut în State. Și, cu toate acestea, nu a fost necesar să-mi șterg pantofii de praf niciodată. În America am mai sesizat și alte „minuni” — nu am văzut țânțari, nici muște… Primele muște aveam să le reîntâlnesc la întoarcere, când am urcat în avionul Tarom, la Chicago. Fuseseră aduse de la București, probabil pentru a ne facilita o mai rapidă acomodare cu atmosfera de acasă.

Normal, fiind în Pasadena, am mers să vedem și Stadionul Rose Bowl. Se afla în imediata apropiere a Centrului de presă, la 100-150 de metri, cel mult. Stadionul era cu adevărat imens și putea găzdui peste 93.000 de mii de spectatori. Privindu-l, m-a șocat faptul că tribunele nu erau acoperite, pentru a proteja spectatorii de soarele agresiv care se revarsă peste stadion mai tot anul. Nu peste multe zile, aveam să simt pe propria piele ce înseamnă să te supui caznelor la niște temperaturi greu de suportat.

Rememorez, citând din cartea lui Mircea M. Ionescu, „Columb a descoperit America, Hagi a cucerit-o!”, cine au fost confrații români prezenți la „Word Cup ’94”. „Gazeta sporturilor”. Grup puternic: Ioan Chirilă, Laurențiu Dumitrescu, Gheorghe Nicolaescu, Constantin Alexe, de la revista „Fotbal”, și fotoreporterul Nicolae Profir. Plus „juniorul” Paul Zaharia… Octavian Știreanu de la „Azi”… Cristian Țopescu și Ionel Stoica, de la televiziune (a fost și Emil Grădinescu, cu soția, care aveau camera de hotel vizavi de a mea, nu știu cum de l-a omis Mircea M. Ionescu – n.a.), Dan Voicilă și Teoharie Coca Cosma (a fost și Dumitru Pelican, cu care am călătorit adesea spre Centrul de presă, în același autobuz – n.a.), de la Radio, Ovidiu Ioanițoaia, Mihai Ciucă și Andrei Vochin, de la „Sportul românesc”, Dan Pătrașcu, de la „Libertatea”, Marius Georgescu, de la „România liberă”, George Stanca, de la „VIP”, Florin Condurățeanu, de la „Jurnalul național”, Dan Dumitrescu, de la „Tineretul liber”, Răzvan Mitroi, de la „Adevărul”, Mihai Pâlșu și Gheorghe Voicu, de la „Evenimentul zilei”, Marian Vîlvoi, de la Cronica română”, Marcu Tudor și Ioan Mirescu de la „România Mare”, Tristan Mihuța, de la „Adevărul” din Arad, Florin Boeru, de la „Renașterea bănățeană” din Timișoara și alții, ale căror nume nu le-am reținut”…, consemnează Mircea M. Ionescu, în cartea amintită… Eu, în schimb, îmi mai amintesc de un reporter de la „Rompres”, Vlad Ionescu și un coleg de-al său, fotoreporter, Ioan Simion Mehno.

Zilnic făceam drumul Los Angeles-Pasadena. În prima zi, am descoperit că puteam să mă autoservesc, de la aparate, cu vreo șapte sortimente de sucuri produse de Coca Cola, sponsor oficial al competiției. Pe gratis, nelimitat! Cred că am golit vreo 7-8 pahare, în acea zi. A doua zi, vreo trei, după care au fost zile în care am băut doar cafea. Tot gratuit, firește. Într-una din zile, a venit și Snickers, cu coșuri mari, din nuiele, cum sunt coșurile pentru rufe pe la noi. Ne-am aprovizionat și cu ciocolată. Toate bune și frumoase, condiții excelente pentru documentare și scris. Pe lângă datele din computer, descoperisem că pe la 11 dimineața soseau „Gazzetta dello sport” și „Corriere della sera”, ziare proaspete, din ziua respectivă, cu ediții tipărite în SUA, care musteau de informații. Cum stăpânesc bine italiana, le frunzăream, rețineam ce mă interesa, îndeosebi despre adversarii „tricolorilor”, apoi i le dădeam lui Ovidiu Ioanițoaia, care, de regulă, venea ceva mai târziu la „Centru”. Apropos, de Ioanițoaia, mă șoca faptul că nu îi atenționa pe Andrei Vochin și pe Mihai Ciucă să nu mai vină în Centrul de presă ca la ștrand: în pantaloni scurți, șlapi și maiou!… Erau singurii într-o asemenea „ținută”, printre sutele de ziariști din lumea largă. Mă rog…

Transmiteam corespondență ziarului, prin fax, aproape zilnic, mai ales în prima parte a Mondialului, când evenimentele erau mai dense. Și, firește, așteptam cu nerăbdare debutul echipei noastre naționale, cel cu echipa Columbiei. Parcă simt și acum „fluturii” care mi se zbăteau în stomac, tot mai neliniștiți, pe măsură ce înaintam spre ziua cea mare.