FEREASTRA LUI DUMNEZEU

și mă trezeam pe la ora 8, ba și la 9, uneori. Eram consumator pătimaș de talk-show-uri, de meciuri și de filme. Aici, pe continentul negru, mă culc devreme și mă trezesc de cum se face ziuă, de parcă aș fi în întrecere cu Soarele. De regulă, îl întrec, fac ochi înaintea lui. Apoi, credeam că nu pot trăi fără televizor. Aiurea! În 30 de zile, am văzut doar două meciuri – de-ale lui Internazionale Milano, echipă cu care țin din fragedă pruncie, adică de pe vremea lui Helenio Hererra – și spiciul lui Donal Trump, din ziua în care s-a mutat la Casa Albă, ca vremelnic „chiriaș”. O singură dată am intrat pe ziare.com, să văd ce mai e pe acasă. Ei bine, m-am îngrețoșat, după numai câteva minute. Aveam să regăsesc acolo înverșunarea, dezbinarea, geniul urii contraproductive, toate atât de dăunătoare neamului românesc, prin consumul inutil, risipitor de energii. Cum nu am bătut atâta drum ca să rămân fixat în înverșunarea de acasă, îmi zic: „Risipiți-vă, dragi compatrioți, dar nu și cu mine, în niciun caz nu acum, nu de aici. Am descoperit că se poate trăi și altfel, că există altă scară de valori pentru care merită să deschizi ochii, dimineața”. Am (re)descoperit sensul deplin al iubirii, al biblicului „dacă dragoste nu e, nimic nu e”, cu care Marin Preda încheia „Cel mai iubit dintre pământeni”.

Cam asta gândeam în dimineața aceea, la Crystal Springs, pe când soarele începea să mângâie, ca într-o binecuvântare, culmea, de un verde crud, a muntelui care se înălța, departe, în fața sa. Stăteam pe terasă și nu mă săturam de ceea ce vedeam cu ochii, cu mintea și, mai ales, cu sufletul. Descopăr, la nici 50 de metri de mine, niște babuini. Curând, aveam să îmi dau seama că sunt zeci. Maturi și „copii”. Îi las cu lumea lor și privesc hăul „mobilat” cu stânci de toate formele. Hăul se adâncește într-o căldare, de fapt o poiană. Urc muntele cu privirea.

Soarele și norii desfășurau pe pajiște un spectacol de lumini și umbre. Geta mi se alătură cu o cafea. Apar Virgil și Carmela. Ne facem repede programul pentru ziua aceea. De fapt, Carmela este programatorul. Improvizăm un mic dejun și pornim să atacăm prima țintă. Pilgrim’s Rest. Localitate se împarte în două – orașul de jos și orașul de sus. Acolo, cu multă vreme în urmă, se înființase prima mină de aur. Acum este doar o țintă turistică. Carmela caută un studio foto. Nu înțeleg de ce. Intrăm. Nici nu mă dezmeticesc bine că și sunt îmbrăcat cu un costum de pușcăriaș. Virgil, aidoma. Ni se dă o pușcă, dar și o bilă la picioare. Aha, deci am evadat! Se ivesc Geta și Carmela, care se echipaseră în altă cabină. Le admirăm, noi, bărbații, așa costumate, precum în revistele de can-can , de la începuturile Moulin Rouge-ului. Matroana și „fata”! Ne prăpădim de râs, dar intrăm în roluri, instruiți de regizor (o tânără care mânuia aparatul foto).

Îm întinde un telefon de epocă, la care, fără să-mi spună ceva, strig: „I’ll kill you!”. Facem vreo 10 poze, în ipostaze diferite, dar alegem numai trei, din cauza prețului piperat. Le ridicăm peste 30 de minute – Carmela și Virgil, înrămate, noi, din cauza bagajelor, a avionului, adunate sul, într-un tub.

De la cabaret, ajungem la cimitir! La vechiul cimitir. Acolo și-au găsit sfârșitul, copii și vârstnici. Citim pe pietrele funerare. Cea mai veche inscripție era din 1705! Constatăm că unele morminte sunt așezate oblic. Un panou, ne lămurește. Criminalii, tâlharii aveau parte de morminte orientate oblic – după cum își trăiseră viața cei de acolo, unii drept, alții nedrept, abătuți de la legile morale și sociale.

Plecăm. Mergem spre God’s Window. Urcăm pe munte, pe trepte de piatră. efort plăcut, după zile de stat în mașină. Ajungând sus, mi-am dat seama de ce locului i se spune

„Fereastra lui Dumnezeu”. Doar Dumnezeu putea să dăruiască omului o asemenea priveliște. Munți împăduriți cu o vegetație tropicală, jos, între munți, un lac uriaș, își mângâia, în valuri abia văzute, apa de un albastru închis. Vizitatorii au trei locuri cu perspectivă spre acel RAI. Le-am onorat pe toate. Nici nu se putea altfel! Înnobilați cu asemenea avere, urcăm la Rain Forest, o junglă în care, din cauza umidității ridicate, vegetația scapă spre pământ stropi de ploaie. Îmi spun că sunt „lacrimi”. Lacrimi de bucurie ale unei vegetații luxuriante. Este bucuria de a exista. Dar nu văsuserăm încă totul. Ne oprim și la Potholes. Alt spectacol al dumnezeirii! Printre munți, apa unui râu coboară în cascade, de parcă vrea să acumuleze elan și forță, pare că se risipeste ca ulterior să se adune și să intre vijelioasă printre stânci de culoarea cafelei cu lapte. Mii, poate zeci de mii de ani, a trudit apa ca să sculpteze canioanele în forme geometrice de neimaginat, în absența ochiului martor.

Încheiem ziua dăruită de Dumnezeu, dar și de pământenii, prietenii noștri, Virgil și Carmela, cu o plimbare prin Crystal Springs, locul minunat și o baie binevenită la piscină.