Știre de presă. ANAF a pierdut procesul cu „MUNAX”, o filială a unei companii maghiare! Numai că adevărul e trist, pentru că ascunde o realitate cruntă: începe să se simtă efectul disoluției autorității publice și a politizării administrației cu impostori. ANAF n-a pierdut pentru că nu avea dreptate! Orice economist, care citește Codul fiscal, înțelege că cei de la „MUNAX”, exact asta au făcut. Au diminuat obligațiile fiscale, externalizând profitul către societatea mamă (afiliată), speculând carențele legislative din România și lipsa de reacție a juriștilor din ANAF. Deci, ANAF n-a pierdut pentru că inspectorii fiscali n-au făcut corect constatările, ci pentru că juriștii de la DGRFP Timișoara – pe lângă că, o parte din ei, sunt aroganți și incompetenți (nu întocmesc recursurile și întâmpinările împreună cu inspectorii, că, de, ei sunt juriști, nu și nu se coboară la nivelul inspectorilor!?) -, nici nu se prezintă la instanțe să-și susțină cauzele. Și nici nu studiază dosarele, așa cum ar trebui, să contracareze minciunile și șmecheriile apărării celor prinși cu ocaua mică. Or, în aceste condiții, când munca inspectorilor este trântită de indolența și lipsa de profesionalism a juriștilor instituției, ANAF e clar, pe ducă și are slabe șanse să mai câștige în instanță! Grav e că cei blamați vor fi inspectorii fiscali care, în aceste circumstanțe, vor fi complet demobilizați să-și mai facă treaba. Păi, dacă pierzi, în orice circumstanțe, chiar dacă n-ai făcut altceva decât să aplici legea (din păcate extrem de subiectivă și interpretabilă), ce te mai poate motiva să întocmești acte fiscale, cu prejudicii mari, riscând să-ți pierzi slujba, fiind acuzat de abuz?
La Garda Financiară rar se întâmpla să pierd vreun proces, în acest mod, decât foarte, foarte rar și atunci în circumstanțe dubioase, unde era mai mult decât clar că magistrații au fost corupți. Și asta pentru că lucram împreună cu juriștii, atât la întâmpinări, la recursuri cât și la susținerea cauzelor pe fond. Mergeam și în instanță, împreună cu juriștii, după ce pregăteam dovezile, ori de câte ori era nevoie de explicații profesionale. Și utilizam practica judiciară pentru a pregăti cauzele, încercând să convingem, prin orice modalitate legală, că aveam dreptate, nu așteptam să rezolve judecătorii problema, „din oficiu”, cum procedează azi juriștii de la ANAF. Dar, când juriștii ANAF continua să susțină că organul de cercetare penala se sesizează prin sesizare, (deși în Codul de procedură penală scrie, negru pe alb, că sesizarea organului se face prin plângere sau denunț), mai are rost să vorbim de profesionalism? Când la o plângere penală (sesizare, cum spun juriștii ANAF), întocmită în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, juriștii te obligă să mai întocmești „o sesizare scurtă”, adică o plângere însoțită de o altă plângere, ducând birocrația până la penibil, cum să nu defileze avocații, în fața acestor așa ziși juriști? Și să nu uităm, în această ecuație și de „filierele” avocățești, prin care sunt „stimulați” anumiți magistrați, care, dacă nu se pune presiune pe ei (mediatică și legală, cerându-se instituțiilor abilitate să verifice anumite derapaje, mai mult decât evidente), zburdă și nu le pasă de faptul că salariile lor sunt plătite exact din ceea ce colectează ANAF. Dar, de ce să le pese? Când unele „atenții” sunt la nivelul a cât câștigă un inspector ANAF într-o viață, contează adevărul și justiția? Și mai ales când juriștilor de la ANAF nici nu le pasă ce se întâmplă în instanță?
Doi ani și jumătate m-am judecat cu ANAF și n-am văzut un jurist în instanță. Am fost prezent la mai multe procese în care ANAF era parte (acte întocmite de mine, pe vremea când lucram la Garda Financiară) și, de asemenea, n-am văzut nici un jurist în instanță. Uitați-vă pe dispozitivele ședințelor, la câte termene se prezintă juriștii ANAF, în cauzele în care ANAF este parte și o să înțelegeți de ce ANAF pierde mai toate procesele. De trei ani, de când lucrez la inspecție fiscală, n-am văzut picior de jurist „vizitând” birourile inspectorilor, pentru a cere o părere sau o explicație, deși, din punct de vedere al percepției fiscalității sunt „tabula rasa”. Dar, ce-mi pasă mie? Dacă nu le pasă celor cu salarii de 15-20.000 lei pe lună și cu pensii de tot atât și nu înțeleg că judecând astfel, își taie craca de sub picioare, pentru că bugetul nu e sac fără fund și nu se va putea împrumuta la infinit România pentru a le asigura salariile și pensiile, în timp ce ei trântesc toate constatările fisc-ului, mie de ce să-mi pese? Din conștiință? Păi, în România, dacă ai conștiință, nu ești prost, ci tâmpit. E mai sigur să fii dat afară în România de azi, dacă-ți faci treaba (pentru că deranjezi), decât dacă nu ți-o faci, lingi clanțele, devii slugă și protejezi mafioții politici. Și cu acte întocmite, prin care constat prejudicii de milioane de lei sau euro, câștigate sau pierdute în instanță și fără ele, pensia mea va fi tot de vreo 2000 de lei (dacă va mai fi).
Atunci, de ce să nu gândesc „pozitiv”, precum șmecherii ce se căpătuiesc prin politică? Adică, de ce să colectez bani la buget, riscând să fiu anchetat pentru abuz, ca să asigur fondul de salarii pentru cei care, cu nonșalanță, dau dreptate celor care fraudează bugetul și celor care plimbă aerul prin birouri (vorba lui Borza)? Sau de ce să asigur onorarii „babane” avocaților, care, după ce încasează tarife extraterestre, pentru a-i apăra pe cei cărora le-am stabilit prejudicii fiscale uriașe, mă mai și înjură prin instanțe și la TV (cum face avocatul Kovacs Florin, apărătorul evazioniștilor, făcând pe moralistul, după ce se îmbuibă, fără pic de jenă, din banii furați de la buget)? Nu mai bine aplic principiul, mă fac că muncesc, întocmind acte multe, fără constatări deosebite, dau consultații fiscale cum să „driblezi” bugetul, cum fac majoritatea șefilor din ANAF, protejând astfel pe cei ce fraudează bugetul public, prin non-combat (nu văd nimic sau constat că totul e legal și asta nu-i de condamnat, nu?) așa cum se practică, de regulă? N-aș putea și eu, să fiu ca toată lumea? Sa-mi pese doar de mine? Eu de ce să nu fiu „orientat”, precum juriștii, avocații sau magistrații corupți? De ce să-mi pese de salariile magistraților și altor privilegiați politic, de pensiile speciale, dacă lor nu le pasă? Că doar forma, nu fondul contează! Și ce-i aia conștiință, într-o astfel de lume, în care juristul de la ANAF și judecătorul nu-și pun întrebarea, de unde le vin banii de salarii și de unde li se va mai plăti pensiile dacă dau dreptate celor ce prăduie bugetul public?
Desigur, eu, așa cum am făcut de când sunt în ANAF, nu cred ceea ce am spus, dar adevărul e chiar acesta. Sistemul public, ticăloșit de clasa politică și de lipsa crasă de moralitate în administrația publică, acolo ne împinge! La faliment total! Pentru că, cu astfel de juriști și magistrați și cu actualii șefi ai ANAF, pentru care contează numărul de acte întocmite, nu calitatea lor, în câțiva ani de zile România nu va mai avea bani pentru nimic, pentru că nimeni nu va mai plăti nimic la bugetul public, profitând de indolența juriștilor din ANAF, de politica iresponsabilă a celor ce conduc ANAF, de legislația fiscală croită pe șabloanele concepute de mafia fiscală și, mai ales, de lipsa de profesionalism (ca sa nu spun, altceva) din justiție. O justiție care se face că nu înțelege că atunci când nu se achită obligațiile fiscale la buget, nu există circumstanțe legale, ci fraudă comisă deliberat. Cum adică n-ai achitat, legal, obligațiile fiscale? Ce naiba de logică poate fi, asta? Și la ce te poți aștepta când cei ce comit fraude fiscale, câștigă în instanță, din cauza că cei plătiți din bugetul public, nu apără bugetul public?
Pavel ROMAN
