Să urmărim, în continuare, evenimentele din primele luni ale anului 1919.
În 24 ianuarie, Consiliul Dirigent de la Sibiu a suspendat autonomia comitatelor (judeţelor), punând în fruntea lor prefecţi români care cerură vechilor funcţionari de stat sã depună jurământ de credinţă faţă de regele Ferdinand, în timp ce – susţin istoricii maghiari – „conform dreptului internaţional, Transilvania aparţinea încă Ungariei“ („Histoire de la Transylvanie“, p. 616).
În 26 februarie, Conferinţa de Pace de la Paris a decis, „sub presiunea românilor“, susţin aceiaşi istorici maghiari, deplasarea spre vest a liniei de demarcaţie ungaro – românã. În consecinţă, Conferinţa a transferat judeţele Arad, Oradea şi Satu – Mare, trupelor române, dorind totodată o zonă neutră, la vest, pe linia Debreţin – Seghedin, cu administraţie maghiară, dar sub supraveghere franceză.
Deoarece Conferinţa de Pace nu lăsa să se întrevadă posibilitatea încheierii unui tratat acceptabil pentru partea maghiară, guvernul Karolyi a demisionat. „Coaliţia burghezo – democratică pro – Antanta cu social – democraţii moderaţi a eşuat politic şi moral“, conchid istoricii maghiari. („Histoire de la Transylvanie“, p. 616). În locul acesteia, în 21 martie, la Budapesta s-a proclamat „Republica Sfaturilor“ (sovietele bolşevice, nota mea). Preşedintele „Consiliului (sovietului) Revoluţionar“ şi comisar al Afacerilor externe a devenit Béla Kun, un muncitor care şi-a fãcut ucenicia politicã la Cluj.
Este foarte dificil şi nu e locul aici să urmãrim complexitatea şi contradicţiile acelei perioade. Pot spune cã am avut mult noroc, iar Dumenezu a fost cu noi. Punctez doar câteva momente.
Republica Sfaturilor s-a desolidarizat de politica naţională a regimului Karoly, dar în egală măsură refuza să cedeze fără condiţii unele regiuni armatelor unor ţări vecine „care manifestă vădit scopuri imperialiste“. („Histoire…“, p. 617). Desigur, era vizată în primul rând armata română. Deasemenea, ea promitea o luptă „contra boierilor români“ (care nu mai existau, nota mea), invitând proletariatul din România să i se alieze. Liderii „Republicii Sfaturilor“ erau ferm convinşi că mişcarea muncitorească revoluţionară va desfiinţa graniţele şi va crea un „stat internaţional“ unic a cărui condiţie prealabilă ar fi fost „alianţa fraternă şi o republică federativă.“
Puterile Antantei arătară de la început o aversiune profundă faţă de Republica Sfaturilor. Era firească reacţia unor ţări democrate, faţă de un stat bolşevic în inima Europei (nota mea). Cu atât mai mult a fost firească acţiunea armatei române împotriva Republicii Sfaturilor care, sub „alianţa fraternă“ cu muncitorii români şi „republică federativă“, în pofida idealurilor „internaţionaliste“ urmărea conservarea „Ungariei Mari“. Pe data de 15 aprilie, armata română a declanşat o ofensivă de-a lungul liniei de demarcaţie ungaro-române, distrugând o divizie de secui (12.000 de soldaţi şi 649 de ofiţeri), iar Oradea şi Satu – Mare au fost predate armatei române, Aradul rămănând în continuare sub administraţia maghiară. În 1 mai, armata română a ajuns la Tisa. Frontul se fixă pe acest râu. Conferinţa de Pace de la Paris nu-i mai permise armatei române să avanseze. În 30 mai, Armata Roşie maghiară a lansat o ofensivă reuşitã pe frontul ceh. Sub efectul acestei victorii, Conferinţa de la Paris s-a arătat dispusă să-i invite pe maghiari la negocieri. În 13 iunie, Clémenceau a transmis guvernului maghiar hotărârea Conferinţei asupra viitoarelor graniţe ale Ungariei. Hotărârea a nemulţumit atât pe Béla Kun, cât şi pe Brătianu, deoarece României îi revenea mai puţin decât se prevăzuse în tratatul secret din anul 1916. În 20 iulie, Armata Roşie maghiară lansă o ofensivã pe linia Tiszei, dar fu constrânsă să se retragã. Pe 30 iulie, la ordinul şi sub supravegherea directă a regelui Ferdinand, armata română a traversat Tisa pe un pod de pontoane, îndreptându-se apoi spre capitala Ungariei. Armata Roşie s-a dizolvat, iar guvernul lui Béla Kun a demisionat. În 4 august, armata română intra în Budapesta.