Am citit într-o zi un proverb african, care spunea că „porumbul nu se poate aştepta la dreptate când judecătorii sunt găini“.
Dincolo de umorul rezultat din alăturarea termenilor, străbate îngrijorarea care apasă din ce în ce mai mult fiecare om de bine din România, îngrijorare generată de concluzia că într-o ţară în care justiţia nu funcţionează este foarte periculos să ai dreptate şi mai ales să fii patriot.
Până la apariţia faimoaselor protocoale între sistemul judecătoresc şi politic, a existat un pact tacit de neagresiune, consfinţit într-un troc ce viza privilegii şi înlesniri, iar când spun asta mă refer la nejustificata nepăsare cu care Parchetele militare au tratat o serie de evenimente precum Revoluția din 1989, mineriadele sau abracadabranta dispariţie a Flotei române. Sub pretextul corupţiei endemice care a lovit România „ca din senin“, justiţia română s-a declarat depăşită de situaţie şi atunci au fost inventate protocoalele, iar imixtiunea politicului în actul de justiție a fost înlocuită cu cea a Serviciilor.
Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Cicero, „justiţia este stăpâna şi regina tuturor virtuţilor“, numai că despre calitatea actului de justiţie din România şi despre cei care au îndatorirea să îl facă, virtuţile, onestitatea şi pregătirea profesională sunt noţiuni la fel de îndepărtate, precum epoca în care Cicero emitea acest panseu.
În rândul magistraţilor se regăsesc foarte multe persoane care s-au compromis din punct de vedere moral, deontologic sau profesional, iar calitatea persoanelor chemate să ducă la îndeplinire actul de justiţie, din păcate, se reflectă ca într-o oglindă în societatea românească. Compromiterea personală a condus, implicit, la compromiterea întregului sistem.
Modalitatea în care după 1989 au fost recrutaţi foarte mulţi magistraţi din rândul foştilor jurişti de la CAP-uri, fabrici şi uzine comportă o serie de discuţii şi, din nefericire, acești oameni încă își desfăşoară activitatea în instanţe sub pretextul lipsei acute de personal.
Mărturisesc că ceea ce se întâmplă azi în justiţia română excede unei logici elementare de care, fără falsă modestie, pretind că dau dovadă. Se invocă lipsa de personal pentru menținerea în funcţie a unor persoane care au căpătat statutul de magistraţi fără a susţine un examen serios de accedere în profesie, dar în acelaşi timp, anual, locurile scoase la concurs pentru admiterea în magistratură rămân neocupate, candidaţii având de susținut un examen foarte dur.
În aceste condiţii, în care este clar că nu se doreşte o reformă profundă a justiției din România şi nu putem vorbi, cel puțin în viitorul apropiat, de transformări şi evoluţii ale sistemului juridic, care să își regăsească aplicabilitatea în calitatea actului de justiţie al cărui beneficiar direct este cetăţeanul plătitor de taxe şi impozite, este nevoie mai mult decât oricând de o lege care să prevadă în mod clar şi care să găsească pârghiile de aducere la îndeplinire a răspunderii magistratului.
Este imperios necesar ca abuzurile generate de lipsa de profesionalism sau de încălcarea eticii profesionale să înceteze prin angajarea răspunderii magistratului, răspundere care va conduce la asigurarea protecţiei persoanelor faţă de eventualele manifestări abuzive, precum şi la salvgardarea ordinii de drept.
Trebuie să înțelegem cu toţii că România nu-şi mai poate permite luxul de a pierde nici măcar o zi în hățișul unei justiții neputincioase, făcută de oameni care răspund la diferite comenzi, iar o justiţie târzie va fi pentru noi toţi o justiţie nulă.
