Din antichitate ne-a fost transmis mitul creatorului îndrăgostit de creaţia sa, mit care a fost o fost sursă de inspiraţie pentru mulţi artişti de-a lungul timpului: Goethe (Pygmalion, eine Romanze), George Bernard Shaw într-o piesă de teatru, Gaetano Donizetti în opera Il Pygmalione. Nichita Stănescu în poezia de dragoste „Către Galateea”.
Pygmalion era un sculptor talentat din Cipru care se bucura de faima şi bunăstarea pe care celebritatea i le asigurau, însă îi era cu neputinţă să întâlnească idealul feminin pe care şi-l creionase. Pasiunea sa pentru o statuie merge până într-acolo încât o îmbracă în veşmite scumpe, îi oferă cadouri şi flori. Văzând dragostea nebună a tânărului, Afroditei, zeiţa iubirii, i se face milă de el şi îi însufleţeşte statuia.
Acest mit şi-a găsit aplicabilitatea în psihologie, iar primul cercetător care a pus în lumină acest mit a fost psihologul american Robert Rosenthal. El a încercat să demonstreze că realitatea unei persoane poate fi influenţată de modul în care așteptările celorlalţi se raportează la ea.
Rosenthal a efectuat o serie de cercetări de laborator pe cobai. El a cerut unui grup de studenți să efectueze experimente pe cobai care au fost special crescuți și hrăniți pentru a fi mai pricepuți sau mai puțin pricepuți la a alerga într-un labirint. De fapt, nu exista nicio diferență între cobai, niciunul dintre aceştia nu avea experiența în a alerga în labirint. Când cercetătorii cu efectuat teste pe acei cobai, au existat diferențe semnificative în ceea ce privește performanțele dintre cele două grupuri, între cei considerați „pricepuți” și ceilalți. Experimentul a ridicat multe semne de întrebare, cum ar fi modul în care așteptările unui medic ar putea afecta rezultatele unui pacient în cadrul unui studiu clinic.
Sintetizând, Rosenthal a evidenţiat modul în care credinţele noastre privind unele persoane ne influențează acțiunile ce le vizează pe altele, având impact asupra părerii celor din jur despre ei înșiși, le influențează acțiunile îndreptate spre noi.
Experienţele la care suntem supuşi în contextul pandemiei de coronavirus generează tocmai un efect Pygmalion asupra populaţiei. Mesajul subliminal care ni se transmite în permanenţă privind pericolul ce ne aşteaptă peste tot, sistemul de sănătate care nu mai face faţă acestor provocări, stare de incertitudine care planează asupra noastră în condiţiile în care autorităţile transmit semnale şi mesaje contradictorii şi fără un fundament real, toate aceste lucruri sunt de natură a crea o stare de neputinţă bolnăvicioasă care apasă asupra noastră.
Dacă ar fi să facem un mic experiment chiar în acest moment, un experiment cu totul spontan şi să fiţi nevoiţi să răspundeţi la întreabarea : „Ce vă doriţi cel mai mult în acest moment?”, cu siguranţă vor fi foarte mulţi care vor răspunde „Să fiu sănătos” sau vor avea nevoie de puțin timp pentru a formula răspunsul. Toate acestea se întâmplă pentru că toate dorinţele ne-au fost anihilate, anchilozate şi suprimate. Nu deplâng consumerismul dorinţelor noastre de dinainte de pandemie, dar cu toate păcatele noastre din trecut, cel puţin aveam nişte apucături de fiinţe umane. Acum am ajuns să fim doar nişte fiinţe speriate care se roagă să mai rămână în viaţă.
Experimentul Rosenthal în vremurile noaste mai scoate la lumină un alt efect îngrijorător, şi anume, că am ajuns să considerăm forţa coercitivă mult mai de preț decât forţa legii şi a justiţiei.
În această perioadă justiţia a fost pusă pe tuşă, cetăţeanul nu mai poate merge în faţa unui magistrat pentru a-şi rezolva o problemă, căci se presupune că în aceste vremuri, nu poate exista vreo problemă mai stringentă decât aceea că trebuie să rămânem sănătoşi sau în viaţă. Importanţa hotărârilor pronunţate de instanţă este aproape inexistentă. Efectul Pygmalion poate genera aşteptări mari de la poliţie, armată, servicii secrete şi sistemul de sănătate.
„Justiţia militară este pentru justiţie ce este muzica militară pentru muzică”, spunea George Clemenceau, şi nu pot să nu remarc că acest precedent a fost creat cu rolul de a reduce importanţa magistraţilor, al avocaţilor şi al aplicării legilor, în societate, profitând de o stare de necesitate. Numai că, pentru mulţi dintre noi acest precedent poate fi o piatră de încercare pentru revenirea la „muzica adevărată”.
Dacă justiţia era, până acum, dorinţa constantă şi perpetuă de a da fiecăruia ce i se cuvine, în situaţia în care vom face playlist-ul cu muzică militară, justiţia va fi doar dorinţa constantă şi perpetuă de a da ficăruia ce trebuie şi nicidecum ce i se cuvine.
Ciprian DEMETER
