Când am ajuns la Santiago, după aproape patru ore de la decolarea din Montevideo, un vânt puternic, dar cald, sufla dinspre imensitatea Pacificului. Aerul era lăptos, din pricina temperaturii ridicate, a umidității din atmosferă, dar și a prafului pe care vântul îl purta cu furie. În incinta aeroportului „Merino Benitez”, pe benzile care ne aduceau bagajele și pe aparatura de verificare a conținutului acestora, stratul de praf era suficient de consistent pentru a scrie pe el, cu degetul, așa cum vedem la noi, pe mașinile murdare: „spală-mă!”. Altfel, aeroportul este unul modern, cum noi nu o să avem curând. Să fi reținut amănuntul cu stratul de praf pentru că țineam să tușez, o dată în plus, imaginea mizeră despre Chile, pe care o aduceam cu mine, de acasă? Se poate. Chile?, îmi ziceam, o țară, acolo, din lumea a treia, ieșită nu demult din dictatura militară a lui Pinochet. O „limbă” de pământ auster, ce se întinde între Pacific și Anzii Cordilieri, până la Țara de Foc, în sudul continentului. Dar, vai, cât greșeam! Și la ce prejudecăți te poate duce necunoașterea, lipsa de informare. Fiindcă, să fim onești: ce informații avem noi despre Chile? Dacă n-ar fi fost Allende, Pinochet, apoi „cazul Pinochet”, Chile ar fi rămas pentru mulți o țară peste care dai doar în Atlas, în cărțile de geografie, ori care îți vine în minte prin Campionatul Mondial din 1962, prin fotbaliștii săi, cum sunt Zamorano și Salas, ori prin tenismanul Rios.
Santiago de Chile, de cum am intrat în el, a fost primul „pumn” care avea să ne trezească din blazarea generată de niște prejudecăți. Clădiri vechi, construite într-o geometrie ce vădea o bună știință a proporțiilor și o alegere, o împletire de bun gust a stilurilor, alternau cu clădiri moderne, sedii de bănci, de societăți comerciale și trusturi, de care ar fi invidioși până și americanii. Străzile, foarte curate. Aveam să vedem apoi, seara și în ziua următoare, cum sunt spălate cu șampon, încât praful care ne întâmpinase la aeroport părea să nu se fi abătut niciodată până în oraș. O lume bună, îmbrăcată decent și, totuși, elegant, umple străzile până târziu în noapte. Vitrinele magazinelor întregesc o imagine surprinzătoare, în absolută incompatibilitate cu așteptările mele de ignorant.

Ajungem la hotel. Un hotel nou, de cinci stele, inaugurat de doar câteva zile. Se numește „Neruda”, după numele marelui poet chilian, Pablo Neruda, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1971. Camera în care intru, alături de Gigi Albu, directorul general de la Astra-Vagoane, ne copleșește prin gustul cu care este aranjată, mobilată, prin terasa pe care putem ieși, dacă inima ne-o cere, prin utilitățile cu care este dotată și, mai ales prin imensitatea sa – să tot fi avut vreo 80 de metri pătrați! Nu era loc nici măcar de o intenție de comparație cu ceea ce lăsasem în urmă, de curând, la Montevideo, la amărâtul „Embajador”. Apoi, politețea personalului și a conducerii hotelului, care avea să ofere, a doua zi, un cocteil în cinstea noastră, a misiunii economice arădene. Pentru cei care ar putea considera exagerat entuziasmul din rândurile de mai sus, țin să precizez că nu mă impresionez prea ușor și că viața, soarta și norocul, ori toate laolaltă, m-au purtat prin destule părți ale lumii, ca să nu mă minunez pentru orice, precum blândul dobitoc în fața porții noi.
După ce ne cazăm, ieșim în „recunoaștere”. Cum am mai zăbovit puțin în fața oglinzii, pornesc să îl caut pe Gigi Albu. Îl găsesc la bar, pe unul dintre acele scaune înalte, atât de specifice. Mă așez lângă el. Avea în față un pahar cu whisky. Mi-ar fi prins bine și mie, așa că privesc atent rafturile.. Și ce văd? Havana Club, romul cubanez pe care îl mai găseam noi, prin „Alimentare” (cu pile, de cele mai multe ori!), alături de vodca poloneză, înainte de 1989. Îi cer fetei de la bar favorul de a mă servi cu romul meu preferat din deceniul al nouălea, pe care îl uitasem. Nostalgia s-a trezit și în Gigi. Îmi cere să-l las să guste. Radiază de plăcere. Lăsă paharul cu whisky deoparte și cere și el rom. Cât am stat acolo, două zile, romul cubanez avea să ne fie licoarea preferată.
Între două epoci
Chile are o suprafață de circa trei ori mai mare decât a României, în ciuda faptului că pe hartă pare o biată fâșie, îngustă, de pământ. Suprafața țării adună 756.945 de kilometri pătrați, inclusiv teritoriul arctic. Populația, la 30 iunie 1997, era de 14. 622. 354 de locuitori și în proporție de 85 la sută trăiește în orașe.
Despre Diego de Almagro (1535-1538) și Pedro de Valdiva, cuceritorii unei bune părți din actualul teritoriu al statului mai vorbesc doar cărțile de istorie și ghizii care îi însoțesc pe turiști. Restul este uitare și, după sute de ani de la cruda colonizare, chiar nepăsare. Cine se mai împiedică azi de „amănunte”?! Și cine mai are vreme, într-o societate care își adună grijile și interesul, în mod firesc, doar pentru ziua de mâine, să-și mai amintească de incași, al căror imperiu cuprindea, cândva și partea de nord a statului Chile, ori chiar de indienii mapuches sau arancanos, triburi războinice ai căror urmași trăiesc acum în rezervații? Istoria este, astăzi, mai mult apanajul curioșilor și mai ales al celor care vor să cunoască și să înțeleagă, cum suntem noi, cei veniți de la celălalt capăt al lumii, din îndepărtatul Arad.
În „Jurnal sud-american” (XI), publicat în „Observator arădean”, în decembrie 1998, acord spațiu mai generos istoriei statului Chile. Aici, nu cred că este cazul. Cum spuneam, istoria este, din păcate, pentru cei mai mulți dintre contemporani, doar trecut. Așa și pentru chilienii care astăzi sunt dominați de sentimentul tonic că au ajuns să însemne ceva în America de Sud, ba chiar și pentru Asia. Șomajul a scăzut de la un an la altul – doar 6%, în 1997, iar rata inflației este de doar 4,9%, cu două procente mai mică decât în 1996.
Ritmul creșterii economice din ultimii ani este unul susținut, cu creșteri permanente la mai mulți indicatori, lăsându-ne să înțelegem că avem de-a face cu o bază economică și financiară solide. Și așa este. Politicile adoptate în acest sens sunt serioase și îi feresc pe investitorii străini, care în ultimii trei ani au adus în Chile peste opt miliarde de dolari, de emoțiile unor riscuri majore. Totuși, criza asiatică și cea din Rusia, care bântuiau la vremea aceea, era de așteptat să afecteze puțin și economia chiliană, după cum afirma Carlos Massad, președintele Băncii Centrale.
Viața ca atitudine
E sâmbătă, 14 noiembrie. Încă n-am văzut decât o mică parte din Santiago, după o plimbare per pedes, din ajun. Abia astăzi vom face un tur al capitalei, după care vom porni spre Valparaiso și Vina del Mar. Nerăbdarea de a cunoaște, stimulată de surprizele din ziua anterioară, o consider ca pe un semn tonifiant, în măsură să facă uitată noaptea „scurtă” care a trecut (ne-am întins cam mult la povești!). Urcăm în autocar și, cu toate că avem un ghid plătit, Constantin Teodorescu, consilierul economic al Ambasadei României din Chile, îi ia locul, trimițându-l pe „banca de rezerve”. O luăm direct spre San Cristobal, o înălțime de 850 de metri, un adevărat simbol al orașului. Mașini, dar mai ales oameni care aleargă, cultivându-și condiția fizică, asaltează vârful, pe toată lungimea serpentinelor. Chiar în culmea dealului, vizibilă din toate părțile orașului, se află statuia impozantă a Fecioarei. Monumentul a fost inaugurat în 1908 și are o înălțime de 36 de metri. Lucrarea a fost executată pe fragmente, la sol, după care segmentele au fost transportate spre vârf, într-o procesiune, pe spinările măgarilor. N-aș spune că m-a copleșit precum Cristosul de pe Corcovado, dar, prin volum, ritm și finețea liniilor, Preacurata și Nevinovata aduce în suflet emoții de care rar avem parte în lumea noastră grăbită, nu se știe încotro. În jurul monumentului și al treptelor ce duc spre el, buticuri care îți oferă vederi, lucrări de artizanat, gravuri etc., adică tot ce ar putea „eterniza” prezența ta într-un loc mirific, binecuvântat. Am ales să cumpăr o gravură, reprezentând harta statului Chile, realizată pe o placă din cupru, care astăzi stă expusă pe unul dintre pereți, la mine acasă.
Coborâm spre oraș. Aflu că oamenilor le-au fost necesari 80 de ani ca să împădurească acest loc sterp, numit San Cristobal. În majoritate, arborii au fost aduși din toate părțile lumii cu o climă asemănătoare. Doar palmierul și arancaria, un conifer, sunt indigeni în această oază de verdeață de care localnicii sunt foarte mândri. Între arbori, peluze îngrijite, parcă tunse chiar atunci, anume ca să ne încânte. Sigur că nu era așa.
Ajunși în oraș, aceleași peluze, aceeași mărturie a cultului pentru viața din firul de iarbă, pentru mama noastră, natura. Aproape că n-am văzut casă, vilă, cum vreți să-i spuneți, la care cineva să nu tundă gazonul, să nu-l ude ori să nu planteze flori. Parcă era o mobilizare la „muncă patriotică”, așa cum era la noi, pe vremuri, prin oraș. Nu știu dacă sunt, toate, doar îndeletniciri de sâmbătă dimineața ori dacă ele se întind de-a lungul întregii săptămâni. Nici nu are importanță acest amănunt. Cum nu contează nici când și nici cum se curăță străzile (asta e treaba gospodarilor orașului și a cetățenilor). Destul că strălucesc de curățenie, ca și casele, ca blocurile ce sfidează înălțimile ori ca oamenii pe care-i vezi pe stradă. Da, nu lumea aceasta era în mintea mea, când am plecat de acasă. În clipele acelea aș fi vrut să am puteri magice, să-i aduc acolo pe toți românii mei sau măcar pe primarii noștri cei adormiți în fotoliile moi. Ar fi fost bine să vadă tot românul că bucuriile și pretențiile față de viață se nasc din felul în care respectăm viața. Și pe noi înșine! Dar ajunge, vorba ăluia, fiindcă și mâine e o zi, iar Chile este o experiență ce merită a fi împărtășită pe îndelete.

Tristan MIHUȚA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here