balint

 

 

 

 

 

 

 

Mi-am pus curiozitatea la pândă să vâneze orice mişcare care să marcheze, într-un fel sau altul, aniversarea celor 200 de ani de când teatrul s-a aciuit la Arad într-o clădire special construită (s-au împlinit în 2017). Teatrul Vechi cum îl numim noi acum, pe bună dreptate. Nimic. Cu excepţia articolelor scrise de mai tinerii colegi de la Special Arad.

 

 

 

 

Am vrut chiar să trag o beţie cu Teatrul Vechi, în cinstea celor două sute de ani pe care îi împlineşte şi să-mi acorde un interviu imposibil, în seria celor care îmi mai acordă interviuri imposibile. Nu s-a putut. E închis, n-are voie să mai iasă în public. Îl mai îmbracă doar nişte reclame ale unor festivaluri create special pentru el, pentru Teatrul Vechi, dar care nu mai sunt.

Aşa că mi-am turnat un pahar cu vin de Miniş, am deschis laptopul şi m-am hotărât să-i scriu ceva de bine. Şi-aşa o duce rău, ce să-l mai amărăsc? Ceva despre oamenii care au vrut şi au şi încercat să facă ceva pentru salvarea lui, pentru salvarea memoriei teatrale şi pentru renovarea lui.

Despre cel care l-a construit am mai scris de multe ori. Comerciantul Jacob Hirschl a construit acest teatru în anul 1817 cu gândul la actul de divertisment, dar mai cu seamă la rolul culturii în dezvoltarea economiei locale. Oamenii, fie ei localnici, ori trecători prin Arad, începeau să simtă nevoia de petrecere a timpului liber. Şi, la încept de secol 19, un comerciant a înţeles faptul că loisirul devine indispensabil pentru viaţa unei comunităţi. De fapt, îl şi donează oraşului, cetăţenilor, cum ar veni. Abia după mai bine de jumătate de secol se construieşte al doilea teatru, cel al lui Hirschl devenind la început de secol 20 primul cinematograf din această parte de Europa, continuîndu-şi rolul de deschizător de drumuri în viaţa culturală a Aradului.

Despre cel care l-a salvat ca prin minune de la dărâmare am mai scris, de asemenea. Ovidiu Cornea era pe atunci consilierul şef al culturii judeţului Arad. Dintr-o întâmplare a aflat că autorităţile comuniste vroiau să îl dărâme şi să construiască în loc un bloc de locuinţe pentru protipendada puterii momentului. A reuşit să mobilizeze mai multe personalităţi ale culturii locale, arhitecţi, artişti, scriitori şi până la ministrul de atunci al Culturii. Proiectul a fost blocat, iar Teatrul Vechi a scăpat de la dărâmare.

Ce n-am scris până acum este povestea unui demers întreprins de patru oameni de cultură din Arad, demers care îşi dorea să provoace începerea renovării Teatrului Vechi.

De ce le-am zis muschetari? Păi, curaj aveau, devotament faţă de valorile culturale arădene aveau, iar de nebunia de a sluji interesul comunităţii, ce să mai zic? Muscheta se vedea în atitudinea lor. Povestea se derulează în anul 1999.

În Teatrul Vechi fiinţau două instituţii de cultură: Casa de Cultură a municipiului şi Centrul Cultural pentru Integrare Europeană. Centrul, al cărui director era doamna Tătar, câştigase două proiecte de finanţare europeană, care vizau renovarea edificiului, 300.000 de euro de la Comunitatea Europeană şi alţi 65.000 de euro de la Ministerul Culturii din Austria.

Florin Didilescu era pe atunci consilierul şef al Inspectoratului pentru Cultură al judeţului Arad. Onisim Colta, aşa cum îl ştim şi azi, un renumit artist plastic şi scenograf. Arhitectul Şerban Gubovici era pe atunci inspector pentru monumente. Şi, nu în ultimul rând, Mihai Popovici, un reputat jurnalist, pe atunci directorul Casei de Cultură a municipiului. Şi-au propus să convingă autorităţiel locale că ansamblul celor două clădiri, Teatrul Vechi şi Casa Hirschl merită un destin nou, care să înceapă să influenţeze şi destinul cultural al Aradului.

Aşa că au plecat într-o delegaţie la Brno, în Cehia. Oraşul avea un complex de clădiri asemănător , pe care au reuşit să îl transforme într-un centru cultural, dar şi pentru petrecerea timpului liber. Centrul de la Brno avea două săli de spectacole şi mai multe săli de expoziţii, toate fiind concepute ca multivalente, ca ofertă tehnică. Adică se puteau organiza orice manifestări culturale, de spectacole de teatru şi proiecţii cinematografice, până la expoziţii de artă contemporană, ori ateliere artistice.

Muschetarii din povestea mea au făcut un raport către autorităţile publice locale, despre ideile pe care le „cumpăraseră” din Cehia. Patru personalităţi arădene vedeau, deja, viitorul Centru Cultural compus din Casa Hirschl şi Teatrul Vechi. Şerban Gubovici a făcut primele propuneri arhitecturale, pentru renovarea şi restaurarea complexului istoric. Mihai Popovici a întocmit proiectul de dezvoltare a Centrului. Florin Didilescu căuta susţinerea din partea Ministerului Culturii, bazându-se şi pe precedentul creat de fratele geamăn al Teatrului lui Hirschl, Teatrul din Oraviţa (inaugurat tot în 1817), renovat şi redat circuitului cultural prin fondurile guvernamentale române. Onisim Colta propunea implicarea asociaţiilor profesionale ale artiştilor şi oamenilor de cultură arădeni.

 

 

 

 

 

 

Cu alte cuvinte, muzele şi ursitoarele îşi depănau deja amintirile din viitor despre Casa Hirschl şi Teatrul Vechi.
Însă, a venit anul 2000. An cu alegeri. În Arad, drumurile din cartiere erau încă de pământ, canalizarea lipsea, legislaţia nu permitea implicarea prea mare a fondurilor locale, alte cartiere nu aveau transport în comun, lipseau şcoli şi dotări din şcoli… Cui dracu’ să-i pese de visurile unor muschetari? Parafrazând o replică teatrală: ce naiba căutau ei la Brno?

Mihai Popovici a dus visul cu el în mormânt. Pe Florin Didilescu l-au schimbat de la conducerea Inspectoratului pentru cultură. Propunerea arhitecturală a lui Şerban Gubovici s-a pierdut printr-un sertar. Lui Onisim Colta i-a rămas să se întoarcă la scenografia spectacolelor teatrului arădean.

Ideea finaciară a prins, totuşi, Aşa că a început comedia procesului dintre Consiliul judeţean Arad şi Consiliul local municipal Arad pentru stabilirea proprietăţii asupra celor două imobile istorice. Din cauza căruia s-au pierdut şi finanţările europene.

Văd o sumedenie de inundări ale reţelelor de socializare cu intenţiile bune şi cu planurile pe care zecile de politicieni locali le-au avut cu Teatrul Vechi şi cu Casa Hirschl. Uite, eu le-am găsit pe cele ale celor patru muschetari. Este prima oară când le public. Propunerea includea o cramă, un bar-restaurant, cu terasă.

 

 

 

 

 

Din cauza ploilor torenţiale cu intenţii bune ale politicienilor locali Teatrul Vechi e tot mai ruinat. Norocul lui şi ghinionul celor care aşteaptă să se dărâme de la sine este că a fost construit pe o fundaţie solidă. Din piloni din lemn de salcâm. Chiar dacă într-o fostă mlaştină. Că asta a fost Aradul înainte de a deveni, pentru o scurtă perioadă de timp, un centru cultural de interes regional.

Ovidiu BALINT

 

 

1 COMENTARIU

  1. Pentru a nu fi eventual, acuzat de „știutori” că mă pricep la toate, vă citez dintr-un erudit filosof francez Dominique Venner care a scris o carte -– Istorie și Tradiție la Europeni – Ed. ORIZONTURI / 2017, care în 400 de pagini ne luminează, ce am fost și unde am ajuns astăzi….
    „A fi om, înseamnă să fii de undeva, să aparții unei filiații, (…) a fi om înseamnă a locui o lume și a prinde rădăcini acolo (…) adică un teritoriu, un popor, o istorie, o cultură și reprezentări incomparabile cu altele ori reductibile” – preciza Dominique Venner, definind conceptul de homo sapiens, adică, „omul inteligent”!…..
    Vorind de zilele noastre de actualitate spunea: „Am intrat într-un nou sistem. Sistemul nihilismului și a haosului. (…) Tirania eficienței devine de nesuportat, printr-o nouă barbarie, care nu are sănătatea barbarilor: orașul nu mai este oraș, dominația banului, secătuirea naturii și manipularea a tot ce e viu”.
    Vă postez o imagine a Teatrului lui Dionisos din Atena, construcție de 2500 de ani care și azi este o mare atracție pentru lumea întreagă.
    Concluziile le trageți dumneavoastră.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here