Nu credeam că voi scrie, vreodată, o carte! Măcar una. Numai gândul de a scrie o carte mă înspăimânta, mă inhiba. Mă uitam în jur. O sumedenie de oameni, cu har și fără har în a comunica, au îndrăznit, după 1990, să ne propună să împărtășim împreună cu ei gânduri, stări de spirit. Scoteau cărți fără să aibă probleme de angoasă. Din nimic puteau publica o carte. Și ei, destui dintre ei, aidoma cărților pe care își treceau numele cu curaj, fără rezerve, veneau de nicăieri. Or, eu scriam de peste 30 de ani de zile, ajunsesem la mii de articole, poate zeci de mii. De ce n-am avut și eu curajul altora. Dintotdeauna, am avut un cult pentru cuvânt. Poate și pentru că s-ar putea ca în mintea mea cuvintele să sune un pic altfel. Nu o dată, mi s-a întâmplat ca un cuvânt să își dezvăluie, brusc, și alte nuanțe, alte semnificații decât acelea pe care le asimilasem și cu care mă acomodasem. Apoi, poate, gândul de a scrie o carte mă speria și pentru că relația limbaj-gândire-simțire se conjugă altfel într-o carte, cu totul altfel decât într-u reportaj, bunăoară. În fine, întotdeauna am avut orgoliul de a nu lua postura caraghiosului în fața cititorului. Pe cititor îl respecți doar dacă te respecți pe tine însuți.
O carte! Alții, nu eu, au crezut mai curând că sunt capabil să scriu și o carte. Oare, îmi ziceam! Adevărul este că pentru mine scrisul a fost și este cel mai facil mod de a comunica. La toate examenele scrise luam nouă și zece. Pe cât de emotiv și de plat sunt în comunicarea orală (ce groază aveam de luările de cuvânt, de discursuri!!), pe atât de bine mă simțeam în fața colii de hârtie. Scriam și scriu cu voluptate. Prima frază este întotdeauna cea mai grea și, totodată, cea mai importantă, fiindcă de la felul în care o formulezi, gândul poate urma mereu și mereu altă cale, altă direcție, spre alte sensuri. După prima frază, scriu pe „nerăsuflate”.
Tristan MIHUȚA
