FERICIREA?!

După mine, fericirea este o stare rară, e o trăire, cred, de clipe. Nimeni nu trăiește o stare de fericire permanentă. Dacă fericirea ar fi permanentă, n-am ști ce este nefericirea, tristețea, mâhnirea – după cum, dacă viața ar fi veșnică, nu am ști ce este moartea, neființa.

Mă gândesc la mine. Am fost și fericit, și nefericit. Fericit am fost când mi s-au născut copiii, când i-am luat în brațe, când le-am simțit mirosul acela de o puritate care nu se aseamănă cu nimic în lume. Asta, da, este fericire PURĂ. Fericit am fost când m-am mutat la bloc. A fost o stare de fericire care, apoi, a trecut curând în mersul vieții. Fericit am fost când am „ras” casa părinților și am ridicat o vilă. AM realizat ceva! Ei bine, a fost tot o fericire trecătoare. Era un „palat” ridicat pe iluzii – am „ras” casa părinților, trebuia să aibă un acoperiș decent; cei doi băieți, necăsătoriți, spuneau că vor să trăiască și ei acolo. Apoi, s-au căsătorit și …

Astăzi, trăiesc clipe mai fericite ca atunci. Ce folos de palat, dacă, oricât ar fi de mare, devine mic pentru doar câțiva inși?! Mai bine o căsuță intimă, alături de aleasa vieții, în care să te simți în largul tău, iubit, ocrotit, în care, la rândul tău, să oferi atenție, grijă, iubire.

Cred că ar trebui să nu ne amăgim cu acest substantiv comun „fericire”. Măcar, să nu ne mințim că există fericirea veșnică. Există, poate, mulțumire, satisfacție pentru ceea ce trăim. Bucuriile de-o clipă, da, le putem numi momente de fericire. Dar, sunt doar momente, clipe. Or, viața este un mixtum compositum de trăiri, întâmplări, conjuncturi. La urma urmei, ceea ce contează este să fii mulțumit de ceea ce trăiești. Cred EU!