Vara, Mureșul era „stațiunea” noastră. Modestă, dar curată, frumoasă, primitoare. La capătul străzii Renașterii, peste dig, se deschideau două alternative, la fel de ispititoare. O iei la dreapta, cobori la Aliman (unde prin anii `50 se scufundase și se împotmolise un tanc sovietic, întâmplare la care micălăcenii asistau ca la un spectacol) și de acolo, de-a lungul râului, spre podul Timișoarei (Timișorii, ziceam noi); asta când Mureșul era mai mic, de puteai, prin anumite locuri să-l treci în picioare. De când se desprimăvăra, până spre vară, Mureșul forma două brațe, care cuprindeau o insulă înaltă, cu pășune. Dacă, ajuns în capul „satului”, cum ziceau bătrânii, o luai spre stânga, ajungeai la Alexiu. O altă insulă, cu nisip extrem de fin și cu tufe de sălcii imature, dar bune pentru puțină umbră când te înfierbântai. Micălăcenii alegeau ambele lucuri pentru a se scălda, dar spre dreapta mergeau mai mult bătrânii, uneori cu caii, să-i spele, mai ales duminica. Spalau caii, apoi se scăldau și ei, în izmenele lor largi, uneori și cu șorțul în față. Pe acolo traversa și ciurda micălăcenilor (o parte din numeroasele lor vite) spre Sânicolau Mic, loc de pășunat ce aparținea Micălăcii.
Destul, cred că v-am plictisit cu atâtea amănunte. Tata avea plăcerea să pescuiască. Nu era chiar „bolnav” cu acest microb, dar îi plăcea. Parcă-l aud: „Tristane, hai să mergem la Murăș, să ne scăldăm. Luăm și undița cu noi”! Mă bucuram. Prindeam amândoi câteva muște, le băgam în cutia de chibrituri, și porneam. Cu bicicleta, eu pe rudă. Era o plăcere să te scalzi în Mureș, apa era curată și vedeai fundul albiei chiar și când îți ajungea la bărbie. Mă scăldam, tata pescuia. Apoi, îl auzeam, invariabil: „Tristane, nu te duci tu pe insulă să prinzi niște cosași, că am terminat muștele”? Asta era partea care nu îmi plăcea. De fapt nu era o întrebare, ci o indicație imperativă. Un fel de „du-te și”… Nu-mi plăcea pentru că pășunea, abia cosită, avea cotoare de iarbă care îmi intru în talpă, ca să nu mai spun de spini … Dar mă duceam, nu puteam spune că nu mă duc. Cum să zic NU?! Nici pomeneală. Era plăcerea lui să dea la lipuși, apoi îi punea în borcan cu ceapă, în saramură … Acum, privind în urmă, ce n-aș da ca tatăl meu să mă mai ia cu el la scăldat. I-aș prinde toți cosașii de pe insulă!
Tristan MIHUȚA
