Fotbalul era viața mea de copil. Am jucat pe câmp la Micălaca, am jucat la UTA, cinci ani, la copii și la juniori. Am câștigat tot ce se putea câștiga, la toate categoriile de vârstă respective. În fiecare an, eram campioni ai regiunii Banat. De mic, visam să ajung fotbalist. Știam cu mingea, eram tehnic, aveam viziunea jocului, loveam mingea și cu ristul interior și cu cel exterior, șutam bine cu ristul … Vorba lui Coco Dumitrescu „lemn bun de lucru”. Mă visam atacant, dar Sida baci m-a văzut mijlocaș. Apoi, a venit Dan Alexandru la Centru de copii și m-a pus fundaș dreapta – s-a trecut la 4-2-4, și fundașii laterali trebuia să „are” toată banda, să urce în atac etc.
A trecut timpul și am ajuns la juniorii mari. Eram, ca în toți cei cinci ani, titular. În mai 1968, plecăm în turneu în Cehoslovacia. Dan Alexandru se angajase să vorbească la Inspectoratul școlar să ne învoiască de la cursuri. N-a făcut-o. La întoarcere, directorului Liceului „Ioan Slavici”, Antone, ne-a eliminat de la cursuri trei zile, pe mine și pe Dan Ghirlea, și ne-a interzis să mai mergem la antrenamente până la finele anului școlar, altfel ne exmatriculează. Nimeni n-a intervenit pentru noi, nici măcar antrenorul care purta toată VINA. Speriat, m-am conformat. Mai erau două săptămâni de școală. Dănuț Ghirlea a renunțat la anul școlar respectiv (eram în clasa a XI-a) și a continuat. Am revenit la echipă cu o săptămână înaintea finalei cu Dinamo București. Vine și ziua finalei. Meciul a avut loc la Timișoara, pe 1 Mai. Se anunță „unsprezecele” de start, nu eram titular. Cumva am înțeles aveam mai puține antrenamente decât Vastag. Meciul a decurs în favoarea noastră, era 6-0, spre final, când Dan Alexandru se ridică de pe bancă, se uită în ochii mei, și zice „Dobai, intri în locul lui Vastag”. Adică nu eu, pe postul meu, ci Dobai, care juca, când juca, extremă stângă. În clipa aceea, l-am urât pe „nea Dan” cu toată ființa mea. A omorât în mine un vis, o speranță. O durere imensă mi-a învălui sufletul: omul acesta călcase pe inima mea cu cizmele nelustruite, murdare. Când am făcut turul de onoare al stadionului plângeam în hohote, un plâns nervos, nu unul de bucurie. Era umilința supremă pentru copilul și adolescentul din mine, pentru copilul care cinci ani am fost titular în acea echipă. Mai cu seamă că mama și tata erau în tribună – veniseră să-și vadă fiul campion!
Am trăit atunci, pe lângă durere, pe lângă imensa dezamăgire, o adevărată criză existențială. Acum i-aș spune „criză de creștere”. După o noapte de zbucium, de gânduri răsucite pe toate fețele, am zis: gata cu fotbalul! Mă axez pe școală! Nu a fost o renunțare ușoară, dar acum, privind în urmă, spun că am făcut alegerea bună. Am decis să depind în viață doar de mine, de alegerile mele, nu de subiectivismul ori cinismul altora. Sigur, și asta atât cât se poate, în viața asta „plină” de oameni.
Tristan MIHUȚA
