În viață, sunt împrejurări în care trebuie să spui și „Nu!”. Asta, dacă ai minte, coloană vertebrală, demnitate, moralitate și toate cele ce țin de diferența specifică a OMULUI. Să n-o lungesc. De peste 10 ani suntem la buza Spațiului Schengen și suntem ținuți acolo. Îndeplinim condițiile tehnice, de asigurare a spațiului respectiv, dar stăm acolo, marginalizați de niște țări care știu să-și apere interesele, inclusiv cu mijloace și reacții cinice, ba chiar și folosind șantajul. Olandezii nu ne iartă pentru că nu le-am pus în brațe Portul Constanța. Și zic NU! Și dacă deciziile se iau cu unanimitate, e destul să zică o țară „NU” și să ne plângem în barbă spunându-ne: „Poate, data viitoare”… Măi frate, dacă așa merge, cu interese proprii și șantaj, noi nu avem niciun interes? De ce stăm mereu ipostaza slugii? De ce președintele nostru și Guvernull României sunt doar niște „yesmeni”amărâți? De ce România nu știe să spună „NU!”, din când în când, fie și pentru a atrage atenția că și ea este ACOLO, în UE, că și ea are cuvânt și că poate folosi și ea șantajul și poate să-i lase fără unanimitate? Dacă, la masa la care te-ai așezat, unii trișează, nu stai ca blegul să te prăduiască! Tare aș vrea să văd și eu o dată, o singură dată măcar, că avem și noi cohones și că l-am preluat pe „NU!”, precum alții. Uite-așa, de-al dreacu’.
Tristan MIHUȚA