La ziar scriu mulți, dar ziariști sunt puțini.
M-am simțit ziarist în ziua în care destui oameni, cititori, mi-au spus că ei cumpără ziarul pentru mine, că încep lectura cu articolul, editorialul, cronica etc. mele. Să știi că numele tău este căutat de cititori de cum iau ziarul în mână, este satisfacția supremă a unui ziarist. Am trăit momente când și galeria îmi scanda numele. Țin minte că prima oară s-a întâmplat la Orăștie, la un meci cu Mecanica. Traversam terenul spre banca de rezerve (de foarte multe ori stăteam acolo, lângă antrenori, alături de rezerve). După numai câțiva pași, aud: „Mi-hu-ța! Mi-hu-ța!”. Gestul galeriei m-a emoționat. Parcă eram și eu o vedetă a fenomenului UTA. Dar, în realitate, și acel moment era o recunoaștere spontană și plenară a scriiturii mele.
Este aproape inutil să spun că ajuns în punctul în care am înțeles că mulți oameni cumpără ziarul (și) pentru mine, m-am străduit și mai mult. Trebuia să nu-i dezamăgesc. Pe de altă parte, aveam orgoliul de a întreține, de a amplifica această „plasmă” care umplea spațiul dintre mine și cititor. A meritat!
Acum, pot spune tinerilor care lucrează la un ziar, fie el și pe site, dacă numele tău nu este căutat de cititor, nu te poți considera ziarist! Cel mult, cum zicea Jupân Dumitrache: „Iaca, nişte papugii… nişte scârţa-scârţa pe hârtie!”.
Tristan MIHUȚA