Ca ziarist, care le-am trăit pe toate și am scris despre toate, cele mai mari satisfacții mi le-a prilejuit presa sportivă. Am fost acreditat la un Turneu final al Campionatului Mondial de Fotbal (World Cup `94, în SUA), am stat la masa presei alături de marii ziariști ai lumii. Atunci, la Pasadena, la Beverly Hills, l-am cunoscut pe Platini, am asistat la întâlniri pentru presă unde au fost prezenți Pele, Bobby Charlton; acolo, în America, i-am cunoscut pe Nicolae Munteanu, pe care doar îl ascultasem la Europa Liberă, și pe celebrul György Szepesi, am dat mâna cu ei, am văzut de la masa atâtea meciuri, am asistat la partidele României, am văzut și am relatat o Finală de Campionat Mondial, am trăit mai bine de o lună (37 de zile) cea mai fermecătoare parte a vieții mele de ziarist.
Am trăit să fiu la Marsilia, la Tragerea la sorți a grupelor pentru CM din Franța. La 4 decembrie 1997, eram la masa presei pe Stade Vélodrome. Înaintea de momentul alcătuirii grupelor după voia sorților, am dat telefon tatălui meu – la masa presei aveam telefon pentru mine. Era mândru că sunt acolo, că fiul lui se află la un asemenea eveniment mondial, departe de Micălaca noastră mică. Și că pot urmări pe viu mari fotbaliști ai lumii – unde în programul FIFA era cuprins și meciul amical Europa – Restul Lumii, unde s-au perindat prin fața mea Costacurta, Hierro, Zidane, Boksic, Kluivert, Lăcătuș al nostru, dar mai ales Ronaldo (Il Fenomeno) și Batistuta. Au fost o după-amiază și o seară mirifice.
Apoi, au fost numeroase prezențe în țară și peste hotare la meciuri ale echipei reprezentative a României. Cele mai multe prezențe ale mele au fost însă, indiscutabil, la meciurile echipei mele, UTA. Am fost la Ilba-Seini, la Cavnic, la Carei, Satu Mare, Zalău, Bistrița, Baia Mare, Cluj, Alba Iulia, Aiud, Orăștie, Deva, Hunedoara, Reșița, Bocșa, Turnu Severin, Timișoara (pe toate stadioanele ei), Craiova, Oradea, Pitești, Sibiu, Constanța, Brăila, Piatra Neamț, Bacău, Iași, Târgu Mureș, Târnăveni … Dar unde nu am fost cu UTA?! Am trăit alături de echipă și bune, și rele. Am avut, uneori mi-am și creat-o, șansa de a fi ziarist arădean când aici presa era PRESĂ. Nu știu dacă vă dați seama ce au însemnat cei vreo 30 de ani de presă (și) sportivă pentru mine. Să fii acolo, să vezi, să trăiești, să scrii, să fugi la fax, să transmiți, ca a doua zi oamenii, arădenii mei să te citească. Așa era presa pe atunci, așa era și ziaristul, nu scria „după” televizor …
Tristan MIHUȚA