Jurnal sud-american
E sâmbătă, 14 noiembrie. Încă n-am văzut decât o mică parte din Santiago de Chile, după o plimbare per pedes, din ajun. Abia astăzi vom face un tur al capitalei, după care vom porni spre Valparaiso și Vina del Mar. Nerăbdarea de a cunoaște, stimulată de surprizele din ziua anterioară, o consider ca pe un semn tonifiant, în măsură să facă uitată noaptea „scurtă” care a trecut (ne-am întins cam mult la povești!). Urcăm în autocar și, cu toate că avem un ghid plătit, Constantin Teodorescu, consilierul economic al Ambasadei României din Chile, îi ia locul, trimițându-l pe „banca de rezerve”. O luăm direct spre San Cristobal, o înălțime de 850 de metri, un adevărat simbol al orașului. Mașini, dar mai ales oameni care aleargă, cultivându-și condiția fizică, asaltează vârful, pe toată lungimea serpentinelor. Chiar în culmea dealului, vizibilă din toate părțile orașului, se află statuia impozantă a Fecioarei. Monumentul a fost inaugurat în 1908 și are o înălțime de 36 de metri. Lucrarea a fost executată pe fragmente, la sol, după care segmentele au fost transportate spre vârf, într-o procesiune, pe spinările măgarilor. N-aș spune că m-a copleșit precum Hristosul de pe Corcovado, dar, prin volum, ritm și finețea liniilor, Preacurata și Nevinovata aduce în suflet emoții de care rar avem parte în lumea noastră grăbită, nu se știe încotro. În jurul monumentului și al treptelor ce duc spre el, buticuri care îți oferă vederi, lucrări de artizanat, gravuri etc., adică tot ce ar putea „eterniza” prezența ta într-un loc mirific, binecuvântat. Am ales să cumpăr o gravură, reprezentând harta statului Chile, realizată pe o placă din cupru, care astăzi stă expusă pe unul dintre pereți, la mine acasă.
Coborâm spre oraș. Aflu că oamenilor le-au fost necesari 80 de ani ca să împădurească acest loc sterp, numit San Cristobal. În majoritate, arborii au fost aduși din toate părțile lumii cu o climă asemănătoare. Doar palmierul și arancaria, un conifer, sunt indigeni în această oază de verdeață de care localnicii sunt foarte mândri. Între arbori, peluze îngrijite, parcă tunse chiar atunci, anume ca să ne încânte. Sigur că nu era așa.
Ajunși în oraș, aceleași peluze, aceeași mărturie a cultului pentru viața din firul de iarbă, pentru mama noastră, natura. Aproape că n-am văzut casă, vilă, cum vreți să-i spuneți, la care cineva să nu tundă gazonul, să nu-l ude ori să nu planteze flori. Parcă era o mobilizare la „muncă patriotică”, așa cum era la noi, pe vremuri, prin oraș. Nu știu dacă sunt, toate, doar îndeletniciri de sâmbătă dimineața ori dacă ele se întind de-a lungul întregii săptămâni. Nici nu are importanță acest amănunt. Cum nu contează nici când și nici cum se curăță străzile (asta e treaba gospodarilor orașului și a cetățenilor). Destul că strălucesc de curățenie, ca și casele, ca blocurile ce sfidează înălțimile ori ca oamenii pe care-i vezi pe stradă. Da, nu lumea aceasta era în mintea mea, când am plecat de acasă. În clipele acelea aș fi vrut să am puteri magice, să-i aduc acolo pe toți românii mei sau măcar pe primarii noștri cei adormiți în fotoliile moi. Ar fi fost bine să vadă tot românul că bucuriile și pretențiile față de viață se nasc din felul în care respectăm viața. Și pe noi înșine! Dar ajunge, vorba ăluia, fiindcă și mâine e o zi, iar Chile este o experiență ce merită a fi împărtășită pe îndelete.
Tristan MIHUȚA