Apropiații mei știu că ador să vorbesc în graiul specific zonei Pâncota-Măderat, bunica mea fiind din Măderat, iar părinții mei locuind în Pâncota. Am chiar o poveste drăguță din copilărie pe tema asta. Crescând în preajma bunicii Floarea (chiar așa o chema, Floarea), foloseam cuvinte îndepărtate total de limba română literară. Ba chiar am impresia că vorbeam o altă limbă…
De pildă, în ultima parte a anilor ’70, când aveam vreo 7-8 ani, comunicarea evenimentelor importante se făcea, în satul bunicii, prin intermediul dubașului (sau tobașului) satului, care (de pildă) spunea: „S-adușe la cunoșcința săcenilor că mâne gimineață nime să nu deie drumu la vro mărhaie pă lighileu, că vin cătanile cu pușcălaiele ăle mari, iară dacă comandiru a izidi vruna pă izlaz fără șciința șelora dă la Coioabe, el nu felelește dă capicile lor.” (Nu „traduc”, în speranța că textul va fi deslușit de cineva din zonă care-și mai amintește cum se vorbea odinioară, să ne și distrăm puțin! Ba, mai mult, cine va „traduce” textul cel mai bine, va primi drept cadou un exemplar al ultimei mele cărți, „Oameni care m-au trăit”, firește, cu autograf!)
Cum zic, se vorbea aproape o altă limbă, drept care, să revin la întâmplarea despre care vă vorbeam…
Aveam aproape 8 ani, terminasem clasa I, venise vacanța de vară, pe care mi-o petrecusem la bunica la Măderat, deja știam să scriu și să citesc foarte bine, drept care tovarășa învățătoare, când a început clasa a doua, ne-a dat să facem o compunere cu titlul „Cum mi-am petrecut vacanța”. Îmi amintesc, de parcă a fost ieri, că am început așa: „A fost vară. La buna, la Măderat, mieii s-au togolit pe câmpii…” Firește, cu mici excepții, în compunerea mea se regăseau zeci de cuvinte în grai, așa că tovarășa m-a oprit, mi-a explicat cum stă treaba cu „literar” versus „grai”, mi-a dat de citit niște cărticele cu povești nemuritoare, în fine, treptat am înțeles ce și cum și, ce să vezi, m-am îndrăgostit iremediabil de limba română. (Cu câțiva ani în urmă, reîntâlnindu-mă întâmplător cu fosta mea învățătoare, la un magazin alimentar din Pâncota, mi-a spus: „Vaaai, Jeni dragă, uite că ai devenit tu filologă, iar odinioară, la tine în caiet mieii se togoleau, nu se tăvăleau!)
Dar m-am lungit cu vorba. Voiam doar să vă spun că iarăși am avut ocazia să mă bucur de dialectele locurilor din zona Aradului, colaborând cu o povestire scrisă în grai în mensualul „Lada cu Spinare” (sau „lada de zestre”), conceput de teologul Gheorghe Hodrea, pe care însă majoritatea îl cunoașteți sub pseudonimul de Bace Toghiere.
Încă ceva, la fel de important. Dacă tot a ieșit numărul din august al Lăzii cu Spinare, plănuiesc să duc cu sine câteva exemplare și la Szeged (Szegedi Roman Kulturalis Intezet), în 1 septembrie, unde vă invit să veniți toți cei care vreți și puteți, să celebrăm împreună Ziua Limbii Române. Am povești savuroase, așa că ar fi suuuper interesant să vă faceți timp pentru o ieșire în țara vecină. Reiterez invitația și pentru românii care trăiesc în Ungaria.
