Prima oară am fost în București în 1959, la meciul pentru calificarea la J.O. de la Roma, România –URSS. Îmi amintesc cum Tata îmi explica, de la fereastra deschisă a vagonului, pe unde trecem, îmi spunea câte ceva despre fiecare loc. Atunci, copilul din mine a văzut pentru prima oară Dunărea – știam de pe urma „lecțiilor deschise” pe care tata mi le preda, că Dunărea intră în țară pe la Baziaș. Acum o și vedeam. Apoi, insula Ada-Kaleh, fortăreața turcă, cu legendele ei și cu taina cafelei turcești făcută la nisip.
Ajungem la București și facem un tur al orașului cu autocarul. M-au impresionat blocurile, dar și clădirile vechi. După-amiază, meciul. Sovieticii aveau două extreme iuți ca săgeata, Urin și Metreveli. Noi îl aveam în atac pe Ion Alexandrescu, pe care spectatorii îl ironizau pentru ratările din situații favorabile. S-a terminat 0-0.
Am revenit în București peste 12 ani, pentru a da examen de admitere la facultate. Primul lucru pe care l-am observat era acela că se însera cu vreo 20 de minute mai devreme decât la Arad. Apoi, mulțimea care umplea străzile. Dau să cunosc împrejurimile. În spatele căminelor studențești din Grozăvești, o bodegă cu un simulacru de terasă. Lume multă, gălăgie, tonuri ridicate. Mă opresc. La un moment dat, ceartă în toată regula și mă gândesc că ăștia se vor tăia curând. Îmi crește pulsul. Dar nu avea să se întâmple nimic. În timp, am înțeles că așa e bucureșteanul, se aprinde ușor și se stinge repede. Alt temperament.
Pe holurile facultății, așteptăm să intrăm la oral. Candidați agitați, care recitau lecțiile învățate pe de rost. Mai și dialogau între ei: „ măi, știi aia, dar cu aia cum e …”. se vedea că se cunoșteau între ei, erau bucureșteni. Aveau o logoree care mă înspăimânta și un gând m-a străfulgerat: „Mamă, ce caut eu aici, arădean, micălăcean sadea, între ăștia tobă de carte. S-au dat rezultatele – eram al șaptelea între cei 20 admiși (din 386 de candidați) și cei gălăgioși, pe care îi credeam atotștiutori rămaseră pe dinafară. Încetul cu încetul am învățat că așa e bucureșteanul: vorbește mult, vorbește mai repede ca ardeleanul ori ca bănățeanul. Arde altfel la cuptorul vieții.
Bucureștiul mi-a intrat repede în suflet. M-am obișnuit cu aglomerația, cu efervescența cotidianului. Aveam teatre (preferatul meu era Bulandra, actori mari, regizori la fel de mari), opera, meciurile de fotbal, de handbal (încă mai aveam și handbal!). N-am pierdut niciun meci, iar când venea UTA era sărbătoare! Zilnic, colindam librăriile și anticariatele, ca un maniac. Mă împrietenisem cu librarii, cu anticarii. Îmi plăcea Bucureștiul atât de mult, încât abia așteptam să revin acolo, după vacanțe. Mă simțeam acasă.
Bucureșteanul, cel de rând, este simpatic, vorbăreț, chiar palavragiu, dar are umor. Un umor cu destulă calitate, ceea ce dovedește o oarecare istețime. De pildă, după ani de zile, revenind din Deltă și de la Mare, cu o familie prietenă din Arad, vecini de apartamente la bloc, ne oprim la restaurantul Berlin. Nu mai era același pe care îl știam, din anii 1971-1975. În fine, ieșim din restaurant și o luăm în sus, pe Calea Victorie. Prin față la Teatrul de revistă Constantin Tănase, pe vecina mea o lovește o serie de strănuturi zdravene, la care un tip de pe margine comentează: „Ce-i, mami, ai scos pisicul la soare?!”. Am râs toți, nu s-a supărat nimeni. Altădată eram pe stadion, în Giulești. Tribuna I. Spectatorii începuseră să-l apostrofeze pe un tușier. Cum ar veni, tușierul le devenise client. După o apostrofare, tușierul se întoarce spre spectatori și privește de parcă îl căuta pe cel care grăise. Mare greșeală! Imediat primi sentința: „Ce te uiți, bă, ca boul în țeavă?”. Am râs și mai râd și azi, când îmi amintesc. Îmi imaginam boul, cu ochiul său mare, rece, ușor tulbure, privind într-o țeavă fără a pricepe nimic.
Bucureștiul e viu. La fiecare colț de stradă dai peste caragielescul Mitică, purtător de replici savuroase și gata să pălăvrăgească. Dar Bucureștiul are si cremă și spumă, are și elite. A fost bucuria tinereții mele, locul de unde nu aș mai fi plecat.
Tristan MIHUȚA
