UNA, ALTA

Cu Rică (Aurel) Darie nu am avut niciodată vreun moment de încrâncenare. Pentru că, trebuie să știți, în redacții, între ziariști, e ca între artiști – pace și prietenie, dar în spate, bârfă și invidie. El m-a primit cu simpatie din primele zile. Găsisem și fire care se adunau în ghemul vieții – era din Micălaca, ca și mine, crescuse acolo, mai bine zis, a fost la școală în aceeași perioadă cu mama (nu mai rețin, în aceeași clasă sau el era mai mic cu un an), aveam cunoștințe comune…

Pe aceste „criterii”, probabil, m-a abordat el, nu Costică Simion, după ce intrase la mine în birou. ”Ce faci? Nu ai vrea să mergem până la Pecica? Vine și Simion”. „Ca să ce?”, întreb. „Hai, nu o să-ți pară rău”.

Hm! Imediat am priceput esențialul: aveau o „șustă” acolo, dar nu aveau cu ce merge. Ei aveau relații, eu aveam mașină. Posedam o Dacia 1300 nouă, de culoare galbenă, ciocănită bine la portbagaj de fiul meu mai mic, Cosmin, care, fără să știe, a aplicat una dintre Legile lui Murphy: „Când ai în mână un ciocan, toate obiectele îți par a fi cuie”. Într-o dimineață, luase copilul ciocanul și dă-i, și dă-i, în zona încuietorii de la portbagaj! Să „repare mașina”!

În fața invitației interesate, am stat pe gânduri. Nu aveam cum să anunț acasă că întârzii, pentru că, în ciuda atâtor cereri, nu ni s-a aprobat un post telefonic la domiciliu. Dar nici pe Rică nu-l puteam refuza, pentru că nu avea cu ce să ajungă la Pecica. Și apoi, zisese că nu o să-mi pară rău, dacă mă duc. Ca un bărbat hotărât ce sunt, zic: „Bine, hai să mergem”!

Urcăm în Dacia pe la ora 15 și, ață la Pecica. Când intrăm în Pecica, ei, Rică și Costică, mă ghidau…„Ia-o pe aici, acum la dreapta „etc.”, semn că mai fuseseră acolo. Ajungem la o poartă pe care un nene o deschide cu vădită grabă. Intrăm în curte, parchez. De pe niște trepte coboară o namilă de om. Se pupă cu Rică și Costică, iar ei mă prezintă. Cu mâinile sale imense, ne împinge ușor, de la spate, spre scările pe care le coborâse cu un minut înainte. „Namila” era Moholea, directorul abatorului de păsări – și, aveam să aflu, nu un abator oarecare, ci unul cu mare piață și cerere la export.

Intrăm în biroul dumnealui. Nu trec două-trei minute, că vine unul în halat alb și întreabă: „A cui îi mașina”? „A mea”, zic. „Dați-mi, vă rog, cheile”. „De ce, nu am parcat bine”? „Ba, ai parcat chiar unde trebuie, zice Costică, făcându-mi cu ochiul. Dă-i cheile. E de bine!”. I le dau, dacă zice Costică Simion. Apoi, din discuții am înțeles că e vorba de „mici atenții” și că de fapt pentru asta veniserăm, fiindcă n-a urmat nicio documentare. Au stat ei de vorbă ce au stat și-l aud pe Moholea: „No, hai să merem”! Ce bine, mă gândesc, ajung repede acasă. Aiurea! Trecem drumul, cotim pe o uliță și ne oprim în fața unei case ca oricare alta, poate doar mai îngrijită decât cele din preajmă. Era casa de „protocol” – nu știu nici azi, era a abatorului, a directorului… Intrăm și ține-te frate! Băutură și mâncare… Și ce mâncăruri! Iar o anume Maria (Marika?), o „șerpoaică” adevărată, se învârtea în jurul nostru condimentând bucatele cu frumusețea ei. În cele din urmă, s-a lăsat cu cântat. Doar eu nu aveam chef de așa ceva – nu băusem nimic, eram mai curând posac, plus că mă gândeam că acasă mă așteaptă nevasta cu „sucitoarea” (nu făcea din astea, dar îmi era groază de gura ei, ca la oricare soț). Într-un târziu, se hotărâseră să plecăm. Urcă Rică și Costică în spate, lăsându-l pe Moholea în față, lângă mine. După ce abia a intrat pe ușă, s-a așezat. Brusc, mașina s-a înclinat, încât m-am prins instinctiv de volan, de teamă că ne răsturnăm: omul avea peste 190 de kile, iar eu puțin peste 70! Am pornit, dar nu vă puteți imagina cât am suferit pentru biata mașină, temându-mă că acum-acum cedează telescopul din dreapta față.

Am ajuns la Arad cu bine. I-am dus pe toți la casele lor și, pe la 12 noaptea, hop și eu la domiciliu. Stăteam în Grădiște, la socri. Ginere, cum ar veni. Nu dormea nimeni. Nevasta furioasă, socrii, acri, încruntați. Dar s-au înseninat toți, pe măsură ce scoteam „mica atenție” din portbagaj – pui și tot felul de specialități din pui, gâscă și curcan, de la pastramă la fudulii de cocoș. Se minunau ei, mă minunam și eu, că nu știusem ce port cu mine… Am gustat toți ce nu mai gustaserăm și ce nu mai aveam să vedem de atunci încolo.

Aveam deja 10-11 luni de când am ajuns la Flacăra roșie. Pentru mine a fost un șoc ieșirea asta și „atențiile” primite. Doar lucrasem la Muzeu, iar la ziar eram la secția cultură! De unde, „atenții”! Aș fi mincinos, ipocrit și nerușinat să nu recunosc faptul că, mai apoi, asemenea celorlalți, mai veneam și eu de pe teren cu o pâine de Pecica, un salam, ardei, roșii. Dar, poate nu credeți, tremuram până acasă să nu mă oprească vreun milițian pe drum. Am avut noroc, nu m-a oprit niciodată. În ce privește „mica atenție”, eu nu am acceptat-o de la oricine. Ci, doar de la un Gheorghe Goina, de la Sântana, Dimitrie Muscă, de la Curtici, cu care făcusem șase luni de armată, în 1976, la Zalău, de la Ștefan Ignat, din Secusigiu și Moise Butaru, de la CAP Târnova, care fusese coleg de clasă cu mine, la liceu. Oameni de ispravă, față de care nu îmi cream obligații, iar ei nu aveau de ce să-mi cerșească bunăvoința, protecția.

Ce mi-a mai plăcut la Flacăra roșie din acea vreme, începutul anilor 80, era faptul că era preocupare pentru socializare, deși nimeni nu folosea pe atunci acest termen. Mergem tot colectivul, cu partenerii de viață, cu copiii la iarbă verde, pe Valea Mureșului, la Socodor … Ne opream, făceam grătare, povesteam, glumeam, beam un șpriț și petreceam împreună o zi agreabilă. Îmi amintesc cu plăcere și de un Revelion, alături de ziariștii de la Voros lobogo. Viața era infinit mai puțin sofisticată, prieteniile erau de durată, iar oamenii erau mai puțin egoiști. Cum ar veni, erau mai OAMENI!