Din zorii primelor amintiri, am rămas cu una ce-mi reapare cu insistență numai te miri când și pe unde, de mă umflă râsul. Îmi aduc aminte, ca mai ieri, că tot ce-aveam se împărțea la doi. „Jumate ție, jumate lu’ frate-tu”, decreta mama sau tata, după caz. Așa că ne preluam bosumflați jumătățile de orice, urmărind atenți ca nu cumva a celuilalt să se fi nimerit cumva mai babană, apoi dispăream care pe unde, să ni le ascundem bine, să nu ne trezim că ne dispare partea judicios împărțită.
Eu, ca eu, că nu le-aveam cu socoata încă din pruncie; frate-meu însă, că tot veni vorba de împărțeală ca la carte, avea cap tehnic și ar fi fost în stare să numere până și sutele de gogoloaie din pungile de pufarin (chiar îmi pare rău pentru cei care nu știu ce-s ălea!), numai să n-am cu un gogoloi mai mult decât el. Nu de alta, dar o nedreptate ca asta ar fi dus la lupte crâncene, de la aruncat pe loc cu nisip în ochi și până la amenințări dramatice de tipul „las că vezi tu!”, ultima urmând să se producă doar după ce prin preajmă n-ar mai fi fost nici urmă de adult, semn că ar fi fost din cale-afară de greu de dus.
Apogeul nedreptății însă a fost atins într-o zi de primăvară, când, ajunsă acasă de la grădiniță, dau să-mi scot bonețica de pe cap, că aveam o bonețică drăguță foc, moment în care bunică-mii i se păru că parcă-mi sărea ceva din podoaba capilară, drept care trecu urgent la verificări. Cum bună-mea era genul care ștergea praful de pe luciu, numai ce-o aud că țipă, îngrozită: tooolvaaai, fata o căpătat păduchi! Până aici, nicio problemă. Buna a luat un pieptene mic de os cu dinți deși și a început să mă țesale conștiincioasă, dând mărunt din buze către neamul „năspălațâlor care-și trimet pruncii la grădiniță îngălați și vai mama lor”.
Frate-meu însă a vibrat la o singură informație parțială: „fata o căpătat”. Carevasăzică, fata o căpătat oarece, iar el nu, n-o căpătat nimic, a fost ignorat, unde-i „jumătatea” care i s-ar fi cuvenit lui și pa care iaca, n-a căpătat-o? Să te ții atunci circ fără bani! „Unde-i jumătatea mea, eu de ce n-am căpătat păduchi, unde-s păduchii mei, eu de ce nu capăt nimic, numa’ Jeni, numa’ Jeni, numa’ Jeni întotdeauna, numa’ Jeni și iară Jeni și eu nu capăt și nu capăt… UNDE-I JUMĂTATEA mea de păduchi???”
Habar n-am cum i-o fi explicat buna cum vine treaba cu căpătatul și împărțitul în două între frați, cert e că la un moment dat se făcu liniște și pace, în aer mirosea a petrol de-ți muta nasul, pe creștet am fost nevoită să port o căciulă groasă peste o pungă de nailon de-mi lua foc capul, în fine, peste toate, m-au dus ai mei la un tuns scurt, de control preventiv, să nu care cumva să prindă paraziții drag de podoaba mea capilară din nou, așa apetisantă cum era ea, respectiv neagră și cu fire dese ca fânu-n căpiță.
Mai jos vă las o poză, să vă dați seama și singuri de ce păduchii mi s-au cuvenit numai mie, paraziții preferând, desigur, spațiile bărnace și nicidecum cele pe blond deschis, cum suna „oferta” capilară a lu’ frate-meu. O dată în viață, cel puțin, mi s-a cuvenit toată bucata numai mie și nu doar o jumătate, cum eram obișnuită. Totuși, în fotografia asta ne țineam de mână, cuminți de numa’, semn că după împărțeala nedreaptă o fi urmat una care l-a îmbunat și pe el, dar și pe mine. 😊
Voi? Probleme? Ce mai una-alta? 😉
Eugenia Crainic
