Era o dimineață frumoasă de august. Mai axact, era în 28 august 1988. Cu o zi înainte, Nicolae Ceaușescu sosise la Arad. Acum, în dimineața aceasta, trebuia să-l întâlnească pe Grósz Károly (secretar general al Partidului Muncitoresc Socialist Maghiar și prim-ministrul Republicii Populare Ungare). Știind natura relațiilor româno-maghiare, eram tare curios să văd cum își primește Ceaușescu oaspetele. Am ales o fereastră de la etajul Comitetului județean de partid, azi sediul Primăriei municipiului. Nu știu unde plecaseră toți, că nu mai era nimeni prin zonă. Adică, eram singur, în spatele unei perdele și a geamului larg deschis. Priveam curios, probabil mă și mișcam, îmi căutam unghiuri … Deodată, ușa se trântește de perete și năvălește în încăpere un ins cu un aparat emisie-recepție, agitat și transpirat: „Aici este, l-am găsit, e ok”! Apoi, gâfâind, către mine: „Domnule ești nebun? Era cât pe-aci să te împuște lunetiștii!”. M-a scos afară și a înnchis geamul. Eu râdeam, nu mă dezmeticisem încă și nu-i înțelegeam agitația. Abia mai târziu am realizat că mă aflasem, ca suspect, în bătaia lunetiștilor de peste drum – de la fostul CEC ori de la sediul de astăzi al PSD Arad. Îngerul meu protector m-a ferit de întâlnirea cu glonțul rece și doar așa am ajuns să povestesc întâmplarea. Mulțumesc, Doamne!
Tristan MIHUȚA
