WEEKEND LA JOHANNESBURG

Sunt momente de trăire și sunt locuri pe lumea asta pe care, dacă s-ar putea, le-ai lua cu tine. Dar condiția umană (uite cum am ajuns să-mi amintesc de André Malraux , fără să vreau!) de trecător prin viață și prin lume ne refuză egoismul și pornirile egocentrice – OMULE, ai trăit ceva, undeva, ia trăirile cu tine, dar lasă acel tărâm, acel spațiu la locul său. Să trăiască, să se bucure (uneori să plângă ori să se întristeze) și alții. Așa că, obligat de rânduielile riguroase al dumnezeirii, am luat cu mine, cu noi, doar trăirile. Să recunoaștem că este una din puținele averi de care nu putem fi deposedați decât de căderea cortinei.

Lăsăm, așadar, Sedgefieldul cu plajele sale, una mai frumoasă ca alta, acolo unde l-a pus Dumnezeu și unde l-a înnobilat robul său, OMUL. Ne sculăm cu noaptea în cap, la trei dimineața, pentru că ne aștepta un drum lung, de peste 1.200 de kilometri. La 3,45, pornim. De cu seară, îmi notasem în carnețel kilometrii parcurși de Virgil ca să vedem ce n-am mai văzut, lumea din sudul continentului negru. Se adunaseră 3.032 de kilometri. Pentru a ajunge la Johannesburg, trebuia să trecem prin George, apoi să o luăm pe N 12 și, de la Bloemfontein, pe N 1. Curând, după ieșirea din George, apar munții. Înalți, pleșuvi, care se leagă între ei prin nevăzute „mâini” subterane, de parcă ar fi siamezi. În dreapta muntele coboară până la marginea drumului. În stânga, ceva ce aduce a râpă bolovănoasă – probabil, loc pentru trecerea torenților pe vreme de ploaie – apoi, muntele. Ai impresia că natura a lăsat doar atâta loc cât să poată trece numai două mașini, una pe lângă alta. Verdele, pădurile rămân și ele la Sedgefield și totul se colorează în gri. Prindem un camion din urmă. Pas să-l poți depăși. Din 50 în 50 de metri, apar curbe care ascund neprevăzutul. Mergem așa, în curul camionului, vreo 30 de minute de exasperare, după care scăpăm. Apoi, evadăm și din munți și dăm cu ochii de semideșert. Se luminase de ziuă și turme după turme de oi ne sugerează că harnicele ovine se treziseră cel puțin odată cu noi. Sau, nu or fi dormit? Mă mir cu voce tare ce ar putea mânca printre tufe cu spini, bolovani și cactuși. Carmela și Virgil îmi spun că de acolo pornește spre țară ori la export cea mai gustoasă carne de oaie. Dacă nu cred, vom proba. Prefer să-i cred și-i rog ca mie să nu-mi pomenească de carne de oaie – nu vreau nici s-o văd, darmite s-o mai și mănânc! Apoi, turmele de oi alternează cu vitele și, printre ele, struți, crescuți de asemenea de fermieri.

Pe la ora 12, ajungem la Bloemfontein, de unde, până la Johannesburg, mai avem de parcurs 410 kilometri. Vreo trei ore și ceva, mă asigură Carmela. Peisajul e altul. Zona e grânarul Africii de Sud. Porumbul, compact, omogen, urmează linii perfect drepte, de parcă ar fi fost trasate de un bun desenator tehnic. Ne oprim la un control al poliției. Și nu orice control, ci unul la care participau vreo 30 de polițiști. Se uită și în portbagaj! Cu un aparat special, citesc, verifică licența lui Virgil, actele mașinii, vigneta. „Probabil au o informație despre droguri sau ceva de genul acesta”, mă lămurește Virgil. Oricare o fi fost rostul filtrului, polițiștii erau amabili, glumeau, ceea ce m-a dus cu gândul la polițiștii de la noi, gravi, încruntați, prea importanți de misiunea lor. Suzuky, rulează mai departe, printre jaloane și printre zecile de mașini, utilaje angajate la lucrările de lărgire a autostrăzii cu încă două benzi, la pasaje aeriene peste autostradă. Și asta, de-a lungul a circa 100 de kilometri! Cum îl simt pe Virgil obosit, un pic ori mai mult, îi propun să ne oprim la o țigară. Am avut ideea bună. Țigara și red bull-ul l-au înviorat și am ajuns cu bine acasă, pe o ploaie binevenită după căldurile care ne-au încins pe drum. Mă uit la kilometraj: 4.253 de kilometri, ceea ce înseamnă că am parcurs fix 1221 de kilometri, în mai puțin de 12 ore, și cu vreo patru-cinci opriri. În fața porții îl aplaudam pe Virgil, așa cum sunt aplaudați aviatorii, după o aterizare foarte reușită. Fain ficior, prietenul meu, Virgil!

A doua zi, sâmbătă, program de vizite. Începem cu Egina, fiica lui Virgil, și cu Toma și Luca, băieții ei minunați, prietenoși, afectuoși, politicoși, bine-crescuți. Apoi, le lăsăm pe Carmela și pe Geta la Josefa, fiica lui Carmela, și noi, bărbații mergem să-l vedem pe Adelin, fiul lui Virgil. Pe Adelin nu-l mai văzusem de pe când avea nouă ani și copilărea cu băieții mei, Răzvan și Cosmin. În locul copilului blond, cu părul inele, inele, am găsit un bărbat de 44 de ani, bine înfipt aici. I-am dăruit cartea mea, „Adevărul, gol-goluț”, spunându-i că părerile au fost împărțite – unii spuneau că nu mai știe să citească românește, alții, Virgil mai ales, că știe. Adelin a deschis cartea la întâmplare și mi-a citit, relativ cursiv, câteva rânduri. Știa, mai știa după atâta amar de vreme!

Adelin Pop lucrează în sistemul bancar, pentru cunoscuta bancă engleză Barklays, având, la un moment dat, și responsabilități pentru Orientul Mijlociu și Asia. M-a cucerit. Franc, cu mintea bine mobilată. Cu o casă superbă și alte două în faza de finisare – pe o suprafață de 5.000 mp. Am mâncat bine, am povestit de acasă, din vremurile de demult, dar și despre lumea de azi. Din prima, m-a întrebat dacă mă tem de câini. Am zis nuuu!, dar când m-am trezit în față cu trei dulăi, de peste 80 de kilograme fiecare, mi-au tremurat ușor picioarele – nu prea tare, ca să nu simtă „firavele” ființe canine că am teama în mine (de îmi simțeau frica, mă haleau de viu!). Ne-am despărțit neștiind dacă ne vom mai revedea vreodată.

Urmează Eugen Miculiță, prietenul din pruncie, care locuia peste drum de casa mea. Îi amintesc cum, prin clasa a XI – a, am chiulit de la școală. Ieșisem pe ușă, am trecut drumul și am stat la el până a venit vremea reîntoarcerii de la liceu, pe la ora 14, 30. Citisem toată noaptea ”Invitațe la vals”, a lui Mihail Drumeș, o carte care m-a fascinat, pe mine, cel abia ieșit din adolescență, și numai de cursuri nu-mi ardea. Povestim, cu Eugen și cu Virgil, rememorăm trăiri și plecăm, nu fără promisiunea că ne vom mai vedea înainte de a mă reîntoarce în țară.

La Josefa, fiica Carmelei. Primire minunată, din partea ei, a soțului și a celor doi copii – o fată și un băiat de 18 ani. De cum am intrat pe poartă, fetele au încins grătarul. Sefy, cum o răsfață Carmela, o rupe binișor pe românește. Chiar bine. Ca să fim mulțumiți de primire, aleargă de colo-colo, aduce frigărui de pasăre, fleici de vită, groase de peste trei centimetri. Îi spunem că e mult, că am mai adus și noi. Dar ține să folosim tot. Încă simțeam în stomac „plinul” făcut la Adelin, dar, deh!, politețea obliga. La urmă am pus pe grătar micii, făcuți de mine, acasă la Virgil. Au fost consumați primii, într-o apreciere unanimă cu privire la gust, la calitate. M-am simțit important că mă pricep și eu la ceva, dar și produsele lor au fost delicioase. Ne-am despărțit cu drag. Era a patra despărțire, după a patra vizită – într-o singură zi. Ce minunat e să te preumbli printre OAMENI!