Ca antrenor la UTA cred cã are marele merit în agoniseala de pânã acum. Îi înțeleg pânã și activitatea de semimanager, în gestionarea lotului și chiar am argumente pro. Dar asta e o discuție mai largã…
Asta o sã sune ca un fel de scrisoare deschisã!
Dragã nea Mircea, începem cu ce sunt și eu parțial de acord, adicã mall-ul. E o jumate de mall, dar nici cã-mi pasã. Poveștile Aradului, nostalgia și parfumul unui oraș plin de istorie, nu le gãsești la mall. Ci pe la baruri, birturi, cafenele. Aș spune cã la Old Lady’ Pub, la Port Arthur, la Snack-ul de la Lebãda, la garã (la Burcã), la Țânțarul sau la Criptă. Dar spațiul e prea mic, chiar și pe on-line, pentru a depãna povești despre Arad. Despre Aradul fotbalistic, plin de microb probiotic. Cã dacã vorbim de Aradul cultural, istoric, locațiile se mutã înspre saloane, spre foaiere, cafenele literare, Casa pianului.
Și iaca am ajuns la Culturã.
Nea Mircea, pe la Filarmonica arãdeanã au trecut atâția oameni vestiți încât mi-e greu sã-i enumãr. Nu de ãștia, cu caterinca de Dâmbovița, ci oameni de culturã.
Aici am avut primul Conservator din România (actualul teritoriu al României, sã fiu cât mai exact). Extind conceptul de Filarmonicã (deoarece istoria melomanã a Aradului a început înaintea construirii Palatului Cultural) și îți spun, nea Mircea, cã aici au concertat Liszt, Bartok, Strauss sau Enescu. Știu, nume care nu rezoneazã, dar poate n-au „jucat” pe partea matale. I-am enumerat doar pe cei cu prezența fizicã la Arad. De ceilalți compozitori ai lumii, ale cãror lucrãri au „gâdilat plãcut urechile” (un pic de Caragiale, dar ajungem și la Teatru), nici nu mai spun. Și încã ceva, ãla în negru, care dã din mâini, e dirijorul, nu arbitrul. Așa, pentru conformitate… Mã opresc cu Filarmonica deoarece, repet, și on-line-ul e prea mic pentru a scrie tot despre Filarmonicã.
No, la Teatru altã daravelã, nea Mircea. Pãi, avem Teatru de când lumea. Am timpul scurt și spațiul mic, așa cã te îndemn, nea Mircea, sã întrebi de o piesã (din pãcate nu se mai joacã). Se numește Orașul nostru, adaptare dupã Thornton Wilder. Așa poate afli mai multe despre Aradul ãsta care n-are mai nimic. În rest, niște bagatele, Cehov, Gogol, Moliere, Mușatescu, Victor Ion Popa… De ãștia, fãrã contract, de pot fi aduși liber. Știu, n-au jucat pe partea matale…
A, da, avem și teatru de marionete. Nu de pãpuși. Și nici marionete de alea, de ies în fațã la declarații… Marionete clasice, cu sfori, mânuite de actori, nu de sforari. Teatrul de marionete din Arad este, din câte știu, printre puținele care mai ființeazã în țara noastrã. Poate singurul.
Mai zic una de teatru. E o piesã, „Zise el, zise ea”, unde Dragoș Muscalu se autointituleazã… antrenor, nu regizor! Cã și teatrul știe cu caterinca, da-i zice comedie!
Și, nu, Kurbiko, Carrasco sau Batista nu sunt nici regizori, nici compozitori, nici dramaturgi. Da, nea Mircea, apreciez cã i-ai întâlnit pe cetãțenii ãștia pe la Tbilisi, Saint Etienne sau Napoli, dar Aradul e mai mult decât jumate de covrigãrie…
Sã spunem și de bogații Aradului, nea Mircea. Poate unii nu au încredere în acest proiect, poate unora nu le place fotbalul, poate cã sunt prea arãdeni, iar la UTA sunt prea puțini arãdeni (fotbaliști, carevasãzicã) ca sã fie convinși acești bogați ai Aradului.
Bogați au și alții. Videanu, de exemplu. Considerat cel mai bogat hunedorean într-o perioadã – anii 2000 – în care Corvinul (prima dragoste) nu avea echipã de seniori. Din lipsa banilor, desigur.
Mã opresc, nea Mircea, te las sã pregãtești meciul cu Botoșani. Meci greu, mai ales cã Iftimie și-a manifestat dorința de a prelua PNL Botoșani. legãturile le pot face alții…
P.S. 1 Trebuia sã mã adresez cu domnule Mircea Rednic, dar nea Mircea știe la caterincã.
P.S. 2 Nu, n-am acreditare. Dacã vreau sã merg la meci, îmi iau bilet. Apropos, la Teatru sau Filarmonicã nu se dau acreditãri! Nici la mall…
