Pe când eram copil, la noi în casă, se gătea mult pe bază de paste. Totul se făcea în casă. Mâncam și carne, firește, tăiam porci; vara, aveam curtea plină de găini și de puii ai cinci-șase cloști. Dar aluaturile erau o specialitate a casei. Bunica dinspre mamă, cu care locuiam, și mama se pricepeau de minune să pregătească fel de fel de bunătăți. Ieri, mă gândeam la ele. La tăițeii cu bânză, cu mac, cu nucă sau cu varză călită. La gomboții cu prune, la plăcinte, la coarda cu mac, cu nucă, mere sau cu brânză, la crocne, la scoverzi, gogoși …. La întorsurile cum doar bunica, mama Marica, știa să le facă. Mi-a lăsat gura apă amintindu-mi de nodate, de nudli cu nucă. Printre mâncărurile preferate erau și „crumpiri” cu găluște, cu zamă și scăzute. Și cum să uit pâinea de 3-4 kilograme, pe care când bunica, când mama o frământau dimineața, pe la cinci, ca bunicul să ducă aluatul la pecar. Ce pâine ieșea! Ce coajă crocantă! Întindeam unsoare, luată atunci din chiupul din cămara răcoroasă, pe câte un codru de pâine, presăram peste ea sare și boia și mâncam pe săturate – nu era mâncare mai bună. Și astăzi îmi mai acord o asemenea bucurie, adăugând și ceapă, pe deasupra. Mâncam doar ce ne plăcea și mâncam sănătos, fără conservanți, fără euri și nici prin cap nu ne trecea că am putea mânca greieri, lăcuste și alte insecte pe care, atunci, le găseam prin insectarele elevilor sârguincioși …. Of, ce dor mi-e de acele vremuri pierdute pentru totdeauna!
Tristan MIHUȚA
