Astăzi, la noi, românii, noțiunea de patriotism pare desuetă. Sau stârnește ilaritate, de parcă ar suna caraghios. Altora, nu le spune nimic, zero barat, cum ar veni. Nu avem conștiința că patriot înseamnă să fii om în țara ta. Să te preocupe și bunul mers în comunitatea ta. Dar și ce se întâmplă cu țara. Am devenit de un egoism precar, lăsând totul în seama altora. Numai că dacă fiecare gândește așa și nu-și asumă responsabilitate civică, nu avem ce aduna. Nu mai există ceilalți, alții, care să suplinească indiferența, inconștiența noastră. De aici, tot dezastrul național. Nu mai avem industrie, iar puținul industrial nu e al nostru, ci al capitalului străin. Bogățiile subsolului nu ne mai aparțin. Pădurile sunt defrișate cu lăcomie, chiar de către noi, spre folosul, profitul uriaș al firmelor străine. Ne vindem pământul și Occidentul face afaceri pe seama prostiei sau indiferenței noastre. Toți știm asta, dar nu facem nimic. Parlamentarii și guvernanții manifestă același autism național. Fiecare pentru el, doar pentru el. În alte țări, nu găsești asemenea atitudine indiferentă și inconștientă față de comunitate, față de patrie. Poate ați văzut, la Euro, la Cupa Mondială, la meciurile internaționale, cu câtă patimă, cu cât suflet își cântă jucătorii și spectatorii Imnul național. Noi nu știm decât o strofă; hai, două! Ne dezrădăcinăm, ni se usucă rădăcinile. Curând nu mai știm ce și cine suntem. Și asta pentru că o majoritate, îngrozitor de substanțială, își spune: dă-o-n mă-sa de țară, lasă-mă cu patriotismul, ce țara se gândește la mine? Atunci, eu ce treabă am cu Țara? Îmi văd doar de ale mele. Dar cine e Țara? Nu fiecare dintre noi și toți laolaltă? Sunt memorabile cuvintele lui John Fitzgerald Kennedy: „ Nu întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țară”. Dar o atare întrebare și-o pun doar oamenii mari, națiunile mari, de succes. Una peste alta, degeaba cântăm noi cu mult patos „Doamne ocrotește-i pe români”, dacă noi înșine facem totul ca să ne sinucidem ca națiune.
Astăzi, la noi, românii, noțiunea de patriotism pare desuetă. Sau stârnește ilaritate, de parcă ar suna caraghios. Altora, nu le spune nimic, zero barat, cum ar veni. Nu avem conștiința că patriot înseamnă să fii om în țara ta. Să te preocupe și bunul mers în comunitatea ta. Dar și ce se întâmplă cu țara. Am devenit de un egoism precar, lăsând totul în seama altora. Numai că dacă fiecare gândește așa și nu-și asumă responsabilitate civică, nu avem ce aduna. Nu mai există ceilalți, alții, care să suplinească indiferența, inconștiența noastră. De aici, tot dezastrul național. Nu mai avem industrie, iar puținul industrial nu e al nostru, ci al capitalului străin. Bogățiile subsolului nu ne mai aparțin. Pădurile sunt defrișate cu lăcomie, chiar de către noi, spre folosul, profitul uriaș al firmelor străine. Ne vindem pământul și Occidentul face afaceri pe seama prostiei sau indiferenței noastre. Toți știm asta, dar nu facem nimic. Parlamentarii și guvernanții manifestă același autism național. Fiecare pentru el, doar pentru el. În alte țări, nu găsești asemenea atitudine indiferentă și inconștientă față de comunitate, față de patrie. Poate ați văzut, la Euro, la Cupa Mondială, la meciurile internaționale, cu câtă patimă, cu cât suflet își cântă jucătorii și spectatorii Imnul național. Noi nu știm decât o strofă; hai, două! Ne dezrădăcinăm, ni se usucă rădăcinile. Curând nu mai știm ce și cine suntem. Și asta pentru că o majoritate, îngrozitor de substanțială, își spune: dă-o-n mă-sa de țară, lasă-mă cu patriotismul, ce țara se gândește la mine? Atunci, eu ce treabă am cu Țara? Îmi văd doar de ale mele. Dar cine e Țara? Nu fiecare dintre noi și toți laolaltă? Sunt memorabile cuvintele lui John Fitzgerald Kennedy: „ Nu întreba ce poate face țara pentru tine, întreabă ce poți face tu pentru țară”. Dar o atare întrebare și-o pun doar oamenii mari, națiunile mari, de succes. Una peste alta, degeaba cântăm noi cu mult patos „Doamne ocrotește-i pe români”, dacă noi înșine facem totul ca să ne sinucidem ca națiune.
Tristan MIHUȚA
