Ando în Ţara Oglinzilor
În Aradul în care nu se întâmplă nimica, mereu se întâmplă câte ceva.
Acum, în viitorul neprecizat – de ce să se precizeze dacă oricum se întâmplă? – va avea loc un concurs pentru un post creat pentru un singur om.
Dacă vă întrebaţi cum este posibil aşa ceva, vă aflaţi pe un drum gresit, pe un parcurs care duce exact acolo unde cei care organizează concursul doresc să vă ducă: într-o odaie goală cu pereţii căptusiţi. Poate să fie un studiou provincial de radio-televiziune, un bar mai deşuchiat sau chiar o încăpere dintr-un stabiliment pentru cei mai nepotoliţi aşa.
Concursul vizează apariţia în fruntea nevăzută a Consiliului Judeţean a omului providenţial, un Humpty Dumpty arădean care poate cădea de pe oricâte ziduri si trepte, rămâne perfect întreg în fărămiţarea sa indescriptibilă.
Consiliul fiind prin definiţie o instituţie de împărţit banii, este nevoie de cineva destul de prolific să ascundă această realitate seculară în minciuni garnisite cu zâmbete unsuroase, iar acest cineva există, este aici de când e lumea, se numeşte Andrei şi este salvarea unor indivizi care n-au citit şi nu vor citi în veci romanele cu Alice în Ţara Minunilor şi în cea a Oglinzilor.
N-aveau cum, plus că ei n-au despus atâta efort să-şi termine scolile pentru a învăţa să citească şi să scrie, ei au transpirat doar să înveţe să numere banii.
Cristi Tiţca, aflat, precum zâmbetul pisicii din Cheshire, într-o excursie de studii si peregrinări cu şi fără rost în Germania, a ridicat mânuşa nearuncată, anunţând într-o postare de pe Facebook că va intra şi el în concursul pentru postul de director de imagine a Consiliului Judeţean, atenţionându-l pe preşedintele Cionca, cel neumblat prin Ţara Minunilor şi a Oglinzilor, de această intenţie de a sa destul de condamnabilă.
Dacă dorul lui Cristi se va realiza, vom plonja cu toţii în lumea lui Lewis Carroll, Aradul va deveni dintr-o dată o ţară a oglinzilor oarbe în care totul e posibil chiar si imposibilul, soarecii vor deveni pisici iari pisicile dulăi de luptă, în timp ce orchestra filarmonică cocoţată pe schelele de la Palatul Cultural va intona un marş de glorie în onoarea celuia care va avea privilegiul să piardă.
Nu contează cine, important e să nu se numească Andrei
Lajos Notaros
Dramă în Himalaia Mai sus decât el, nici un arădean!
Mă simt foarte bine. Ce spun oficial spun şi neoficial. Mă simt bine că sunt în civilizaţie din nou, cu toate că sunt un om care am trăit atâtea chestii pe gheţari şi în locuri sălbatice şi unde zici că e dificil, eu sunt un om care savurează şi civilizaţia, am nevoie de asta. Când am intrat în aeroport la Istanbul, am simţit miros de parfum de calitate, mi-a fost dor de aşa ceva.
Himalaia ca industrie
Toată lumea crede că expediţiile pe Everest merg pe bandă rulantă, în fiecare an ating vârful sute de oameni. Dacă în anii 50 şi la începutul alpinismului, alpiniştii comandau şerpaşii, acum clientela ce se duce acolo e de cea mai proastă calitate, cei mai proşti alpinişti care nu au treabă, se duc să urce acolo, pentru că totul e industrie. Nu e nevoie să fii bun alpinist, şerpasii care stiu foarte bine valoarea clienţilor, aşa se şi ocupă de clienţi. Ei la rândul lor nu sunt pregătiţi, nu sunt şerpaşii aceia tigrii din Himalaya, era o carte cu acest nume, a fost fantastică.
Acum şerpaşii sunt nişte oameni care plimbă clienţii plătitori pe nişte distanţe sigure şi nu se pricep la alpinism. Ce poate să iasă de acolo, nici şerpaşul, nici clientul nu e bun, clientul e mai prost ca şerpaşul, iar şerpaşul spune că e periculos şi îl comandă. Îi spune ce să nu facă, îl comandă.
Separat de cei mulți
Eu m-am dus separat de ideea lor, cu o săptămână înainte, separat de expediţia mea, am făcut aclimatizare la 6500 de metri. A fost o coincidenţă, Iustin Ionescu era acolo şi a vrut să facă Everestul fără oxigen, aşa a pornit el cu ideea asta. Şi ne-am dus împreună, ne-am ajutat reciproc, am dormit fiecare în cortul lui, am făcut schimb de mâncare, ne-am ajutat reciproc fiind români plecaţi de acasă. Eu la 6500 de metri m-am oprit, mai departe traseul nu era făcut, eu puteam să merg mai departe, dar am considerat că nu e cazul ca eu să mă forţez în faţa a cel puţin o mie de oameni.
Nu vroiam să fac eu tabăra trei, pentru că aveam plătit tot, şerpaşii trebuiau să facă tot, să monteze corturile, să ducă bagajele. Eu eram în avantaj, eram aclimatizat la 6500 metri, urma să cobor în bază şi să stau patru zile la odihnă, în timp ce alţii mergeau la tabăra trei şi făceau ruta. Eu trebuia să stau la odihnă, să urc la 6500 metri, să ating 7300, de acolo era opţional, două nopţi trebuia să stau acolo, opţional era să urc la aproape 8000 de metri, să cobor în bază şi de acolo aşteptam vremea pentru a ataca vârful.
Puteam să stau o săptămână, puteam să cobor sub tabăra de bază, unde era mai mult oxigen, puteam să dorm într-o pensiune, condiţiile acolo sunt destul de bune, mâncarea era mult mai bună jos, trei patru zile te poţi reface şi de acolo mergeam până în vârf.
Din bază până în vârf se face cam cinci zile. În condiţii optime, ca să pot ataca vârful, trebuia să aştept zilele de 15-16 mai, atunci e perioada în care se poate ataca. Eu acum trebuia să fiu tot acolo la pregătire, am mers foarte bine, dar totul s-a oprit din cauza cutremurului.
S-a mișcat ghețarul
Eram la 6500 de metri când a fost cutremurul, vremea era proastă, nu se vedea nimic în jur. Când nu vezi nimic, nu îţi dai seama ce se întâmplă în jur. Am stat în cort toată ziua, asta înseamnă aclimatizare. Gheţarul s-a mişcat foarte tare de trei ori, e ultimul lucru la care te gândeşti că e cutremur, eşti în inima muntelui, nu te puteai gândi că e cutremur. Everestul era deasupra noastră. Pe Everest mergi pe vale, pe gheţar, nu e un munte normal, ca la bază, e o piramidă ascunsă pe vale. Primul lucru la care m-am gândit a fost că s-a mişcat gheţarul. Ştiam de la geografie acest aspect, gheţarul are o sută de metri de gheaţă, umple valea, dar jos e gheaţă lichidă, apă cu gheaţă şi nu e fixă. Eu m-am gândit că o avalanşă imensă a coborât, pentru că ningea atunci. M-am gândit că a lovit gheţarul şi din cauza asta s-a mişcat, nu m-am gândit la cutremur. A fost o mişcare de trei ori si atunci au venit avalanşele, nu am văzut ce se întâmplă deoarece era ceaţă, am văzut ca fug oamenii, strigă, atunci a fost momentul în care m-am speriat foarte tare.
Începe coborârea
Am adunat tot în cort şi am închis fermoarele, am stat în el dar am avut noroc: nu m-a lovit avalanşa în tabăra doi. Din păcate, în bază au murit oameni, noi nu am ştiut nimic. A trecut ziua, a doua dimineaţă ne-am hotărât să coborâm. Era vremea perfectă, ne-am uitat în jos şi am văzut că nimeni nu urca, ne-am întrebat de ce se întâmplă acest lucru. Staţia nu mergea, am vrut să coborâm noi dar de asemenea am văzut că nimeni nu cobora.
Am stat şi am vorbit iar atunci am văzut trei şerpaşi care coborau, dar nu ne-au zis nimic. Ei coborau pe o coardă, unul dintre ei era pe oxigen, avea edem cerebral iar atunci am zis să facem bagajul, să coborâm şi îi ajungem din urmă. I-am ajuns, ei de fapt se întorceau a treia oară, pentru că nu găseau traseul spre tabăra unu. Între tabăra unu şi ceea de bază e faimosul Kumbu Ice Fall, o cădere de gheaţă, practic un labirint de gheaţă de 700 de metri înălţime.
Atunci eu, deoarece am o experienţă mare pe gheţari şi ştiam pe unde trebuia să fac ruta, le-am zis şerpaşilor că merg eu în faţă, pentru că ei nu au beţe, fără ele pe un gheţar proaspăt nins nu găseşti crevasele, trebuie să sondezi unde sunt prăpastiile. M-am dus în faţă să fac ruta.
Pierderi
Între timp a venit elicopterul şi l-a luat pe tipul cu oxigenul, era praf din punct de vedere fizic. Noi am mers mai departe, i-am întrebat de ce nu urcă nimeni, iar ei s-au mirat că noi nu ştim ce s-a întâmplat. Ne-au spus că a lovit o avalanşă baza şi au murit 20 de oameni. Am crezut că se țin de glume, pentru că aşa sunt ei, fac bâză ca să te bage în panică, practic îţi oferă emoții contra cost. Le-am spus care e tabăra noastră, ne-au zis că e terminată, că totul s-a dus, mă gândeam la banii mei, la tot ce aveam acolo, că au murit oamenii noştri.
Am mai încercat pe staţie, pentru că de două zile nu răspundea nimeni pe ea. Imediat mi-a răspuns unul dintre membrii expediţiei, l-am întrebat ce s-a întâmplat, mi-a spus că Tom Taplin a murit şi că toată tabăra e devastată şi totul e pierdut, totul e anulat. Am avut o cădere psihică, mi-am văzut cei 36 de ani de visare, cei 40 de mii de euro pentru expeditie, tot antrenamentul meu pe care l-am făcut, toate dispărute din faţa ochiilor mei. Am pierdut tot ce aveam în bază, e ca şi cum ai lua o maşină nou, o ai timp de un an şi o pierzi, dar măcar te bucuri că ai avut-o pentru o perioadă. Dar eu aveam chestii noi nouţe cu eticheta pe ele şi am pierdut totul. Mă gândeam şi la problema mea dar şi la faptul că Tom a murit.
Frica și haosul
Toate expediţiile de la baza Everestului, statul nepalez reglementează totul, au spus în loc să mergeţi toţi să faceţi fiecare o rută, mai bine facem noi o armată de şerpaşi intitulată Ice Fall Doctors, asta e meseria lor. Ei nu sunt alpinişti, au corzi şi scări metalice, iau câte patru scări de aluminiu, le leagă una peste alta, le pun peste prăpastie, bagă ţăruşii, fixează pioletul, pun corzi pe post de balustrăzi, iar tu treci pe o scară de 20 centimetri lăţime. Iar dedesubtul tău e prăpastia căreia nu îi vezi fundul, e sinistru, ca şi cum te-ai duce între două zgârie nori apropiaţi pe o scară de aluminiu. Unde era mai mare deschiderea au pus două scări ca să fie puntea mai lată. La un moment dat este un serac vertical, e pusă scara de aluminiu pe el, zici că urci la etajul opt pe scări de aluminiu, aşa fac ei drumul, pentru că traficul e atât de mare încât nu poti să nu faci drumul ăsta. Dacă merge un alpinist nu e nevoie de aşa ceva, dar când sunt o mie de oameni eşti nevoit să o faci.
Fiecare alpinist oferă 700 de euro în mod oficial şi 250 de euro neoficial pentru şerpaşi, iar la o mie de oameni vă daţi seama câţi bani se adună. Statul nepalez ştie asta, dar ei încasează zece mii de euro pe alpinist, este o sumă foarte mare, asta plăteştiţi ca să îţi dea permisul pentru a urca. Din bani ăia ar putea să facă o grămadă de amenajări, dar ei nu fac nimic. E o problemă cu toaleta sunt atâţia oameni pe munte, iar tot ceea ce fac ei se duce în gheţar. Toate satele se alimentează cu apa din gheţari deci vă daţi seama că e o mare problemă ecologică.
Sfârșitul speranțelor
Şerpaşii încep să o smecherească puţin, ei au primit banii si pot să nu muncească iar tu să nu ajungi sus, nu e treaba lor să mergi tu până pe vârf. Ei pot să dovedească faptul că din cauza ta nu ai ajuns în vârf, iar scuza lor e că a fost un cutremur acum. Nu mai aveam logistică pentru a urca, puteam totuşi să urc, dar statul a închis muntele, iar după ce au plecat alpiniştii, ei au redeschis muntele ca să nu poţi cere banii înapoi.
Dacă ei închid muntele, trebuie să le dea banii înapoi. Anul trecut au închis muntele pentru că a fost o avalanşă soldată cu 16 morţi. Atunci toţi s-au dus la minister şi au cerut banii, dar aceştia nu le-au dat banii inapoi, le-a oferit cinci ani de gratuitate. Toţi care plătesc pentru aceste expediţii ar trebui să aibe atitudine fermă faţă de munca şerpaşilor, e importantă, au tot respectul meu, dar şi ei trebuie să respecte ce se întâmplă acolo.
Cu mine nu au făcut aşa, asta şi datorită atitudinii mele si a palmaresului meu pentru că trebuie să dai cv-ul înainte să mergi. Expediţia mea a fost organizată de Daniel Mazur şi a costat 28.500 de euro. Agenţia sa, Summit Climb organizează expediţia, dar nu îţi asigură transportul până în Katmandu. Dar de când ajungi acolo el se ocupă de hotel şi mâncare, tot trackingul până la tabăra de bază, te ţine două luni cu mâncarea, îţi oferă cinci tuburi de oxigen pentru ascensiune. De asemenea îşi asigură şi transportul lor până sus. Daniel a urcat şi el Everestul, nu e chiar aşa un alpinist, e mai mult axat pe himalaism, e practic un om de afaceri. Daniel m-a luat de mânecă şi m-a dus în spate la corturi şi mi-a zis că eu pot să mă duc, să nu stau cu ceilalţi clienţi ai expediţiei, pentru că ei o să exerseze cum e, o să înveţe alpinismul, ei au nevoie de altceva. Mie mi-a zis să îmi fac programul meu, a înţeles cine sunt şi ce îmi doresc de la această expediţie.
Înghesuiala de la bază
Am ajuns în tabăra unu unde mi-a povestit cineva cum a murit Tom şi ce s-a întâmplat cu tabăra noastră. Eu aveam speranţe că expediţiile vor continua unite, Mazur avea un mesaj şi ne-a spus să stăm încă patru zile ca să se liniştească apele şi vom vedea ce va fi. Dar toţi au plecat cum au ajuns în baza unu, alpiniştii nu aveau niciun chef să mai continue. Era plin de bălţi de sânge în tabăra de bază. Tot acest sânge intra în gheaţă iar aceasta avea o culoare roşie, totul era cu sânge, se vedea şi cum au zburat oamenii si au dat cu capul, era ca după război.
Eu i-am zis lui Mazur că mai am bani, mi-am luat să am pentru orice eventualitate, i-am zis că dacă se ridică costurile eu pot să le susţin, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Eram în tabăra unu şi Ice Fall Doctors au fugit la vale pentru că trei dintre ei au murit în timpul avalanşelor. De asemenea, şerpaşii au fugit la familiile lor, era un haos general. Este un scandal mare acolo pentru că tibetanii s-au revoltat contra expediţionarilor din cauza șerpașilor angajaţi din Nepal care le iau munca.
Cei din Tibet nu doreau să vină pe munte, iar cei din Nepal doreau să meargă acasă, sa vadă ce s-a întâmplat la casele lor. Traseul cu scările s-a distrus, gheţarul s-a mişcat, trebuia refăcută ruta, lucru care se putea face în două zile dar nu mai era cine să facă. Alpiniştii nu erau pregătiţi pentru asta, ei doreau să mergă pe ruta făcută. S-au făcut bani mulţi cu elicopterele venite să evacueze tabăra unu. Într-un elicopter intrau doi oameni cu bagaj, era ca la aeroport, veneau trei elicoptere în acelaşi timp şi luau oamenii. Zborul însemna două minute din tabăra unu în tabăra de bază.
Nimeni nu ştia ce plan are Mazur, noi eram singurii care stăteam şi nu făceam nimic, în rest toate expediţiile au zburat. Masur a zis la un moment dat să vedem cât costă elicopterul şi noi am fost ultimii ce am plecat din tabăra unu, eram vreo zece alpinişti plus şerpaşii, peste 20 de oameni în total. Eu eram singurul roman din expediţia mea, dar Iustin Ionescu a rămas cu mine, chiar dacă nu venise cu noi. Eu nu am mai avut cort, sac de dormit pentru că totul mi-a fost luat de avalanşă. Am dormit în cort la nişte italieni şi am folosit tot ce aveau ei.
Life is good
Între tabăra doi şi unu era un traseu de trei ore, mergeai toată noaptea pentru a urca pe Ice Fall, asta ca să nu te prindă soarele pentru că e groaznic. Dacă mergi cu gura deschisă rişti să îţi arzi cerul gurii, e ceva incredibil când te gândeşti că la şase, şapte mii de metri poţi să faci arsuri din cauza soarelui care se reflectă din zăpadă.
A venit elicopterul şi ne-a luat pe toţi, în două minute am ajuns în tabăra de bază, unde efectiv era ca după război. Când am ieşit din elicopter ne-au întrebat dacă avem nevoie de ceva, într-un cort era plin de sânge pe jos, era cortul de spital improvizat pentru că adevăratul cort de spital a zburat şi el din cauza avalanşei.
După ce am băut apă şi m-am odihnit puţin am fost să îmi caut tabăra. Am trecut prin taberele devastate, am văzut om mort pregătit de îmbarcare, foarte mult sânge, toate acestea m-au făcut să mă simt ca într-un film de acţiune unde treci prin câmpul de luptă. Locul cortului meu era perfect curat, nici urmă că ar fi fost cort acolo vreodată. Am rămas fără nimic doar cele ce le aveam în tabăra doi. Am vrut să continui expediţia, am fost cel mai chitit pe treaba asta, dar nu m-am certat cu nimeni însă am vrut să influenţez lucrurile.
Dar nu am reușit. Oamenii pe care m-am bazat şi cu care am mers în această expediţie din America, Anglia şi Scoţia, oameni foarte faini, simpatici, şi-au dat seama despre ce e vorba, au sunat la Global Rescue şi au plecat cu elicopterul din tabăra de bază imediat. Când am văzut asta, l-am întrebat pe unul dintre ei dacă nu vede nici o problemă în faptul că pleacă cu elicopterul nefiind rănit.
Răspunsul lui a fost: life is good. Eu m-am gândit în felul următor, am suferit în urma turei de aclimatizare, ei au fost mai jos decât mine, nu au stat atâtea zile ca şi mine. O aclimatizare îţi uzează organismul, practic despre asta e vorba, te uzezi, te refaci în tabără, organismul produce globule roşii pentru a te pregăti pentru încă un asalt.
Elicopterul care nu este
Când mergi prima dată la 6500 metri eşti foarte obosit, te doare capul, ai stări de ameţeli, nu ai niciun chef de nimic, le spui tuturor să te lase în pace. Tot ceea ce vrei e să dormi in sacul de dormit. După ce cobori în tabăra de bază şi urci din nou pentru a doua oara eşti super bine, dar trece o săptămână în care organismul lucrează. Ca să te refaci ai nevoie de tabăra de bază, noi nu am mai avut-o pentru că totul a fost luat pe sus de avalanşă.
Aveam răni urâte la călcâie, nu mai puteam urca cu bocanicii mei. Nu ştiu ce s-a auzit la Arad, dar tot ce am transmis eu a fost că am răni la călcâie, dar nu foarte grave. Ca să plec din tabăra de bază spre prima localitate în civilizaţie trebuia să fac 80 de kilometric pe jos, dar nu puteam. Mă gândeam să iau papuci de la şerpaşi, să pot umbla pe jos, fără să mai aştept un elicopter.
Dar m-am gândit că dacă toţi zboară din tabăra de bază cu elicopterul pe baza asigurării, atunci să încerc şi eu să văd dacă asigurarea mea funcţionează. Am luat contact cu firma mea de asigurare şi mi-au spus că da, sunt asigurat, îmi acoperă ei costurile pentru transport, dar eu trebuie să fac rost de elicopter, pentru că ei nu mă pot ajuta din acest punct de vedere.
Adela
A fost interesant că atunci, în Nepal, unii au putut face rost de elicopter, dar pentru mine a fost foarte dificil şi nu ştiu exact de ce. Alături de mine mai erau şerpaşii şi o parte din staff, eu fiind singurul alpinist din expediţia noastră, în rest toţi au plecat cu ecliopterul. În acel moment au început telefoanele şi intervenţiile ca să se resolve situaţia mea.
Eu nu am sunat la nimeni, am contactat-o doar pe Adela Cristea pentru că ea avea poliţa mea de asigurări. Ea vorbeşte toate limbile şi era cea mai potrivită persoană plus că era capabilă să rezolve această situaţie. Ea ştia de la bun început că se va ocupa de mine în cazul în care se va întâmpla ceva şi iată că s-a întâmplat.
A început Adela să dea telefoane şi ea are un anumit stil, dacă îi spui să facă ceva, ea trece peste orice şi face. Ea găseşte mereu o portiţă, aşa s-a ajuns la MAE şi la ambasadă, Adela s-a pus pe problemă să îmi dea elicopterul, ea a fost decisivă în asta.
Lajos Notaros
Bârfe
Guţu, pe turnantă
De când a fost eliminat din schemă de Falcă, fostul vicepreşedinte al Consiliului Judeţean Arad, Remus Guţu, a dispărut din peisajul public. Doar aparent pentru că gurile rele spun că Guţu se va reactiva în perioada imediat următoare, undeva după Paşti. Cică a fost şi pe la anumite instituţii, dar aşteaptă şi să i se programeze primul termen din procesul pe care acesta l-a intentat pentru a fi pus în drepturi. Fostul vice mai solicită şi daune morale, numai că nu ştim de la cine e îndreptăţit să le primească: de la instituţia la care a lucrat, în speţă Consiliul Judeţean? Adică tot de la noi? Sau de la Prefectură? Adică tot de la noi? Sau de la Falcă, autorul moral alş acestei acţiuni, din cauza căreia putea fi paralizată activitatea Consiliului? Cel mai logic ar fi ca Falcă să bage – personal – mâna în buzunar, dacă tot se joacă de-a dictatura.
UDMR unde e?
Între atâtea ambiţii politice şi administrative, un partid – practic o uniune culturală –, care era destul de activ la Arad, a cam dispărut din peisaj. Nu, nu este vorba de PRM, care a dispărut de mai demult, ci de UDMR, care încă mai deţine funcţii în administraţia locvală, inclusiv pe cea de viceprimar al municipiului, cât şi vreo 5 primari prin judeţ. Acum, nu prea mai iese nimeni. Suspect şi ciudat, totodată, deoarece în general UDMR îşi cam aduce electoratul la vot.
UDMR unde e?
Între atâtea ambiţii politice şi administrative, un partid – practic o uniune culturală –, care era destul de activ la Arad, a cam dispărut din peisaj. Nu, nu este vorba de PRM, care a dispărut de mai demult, ci de UDMR, care încă mai deţine funcţii în administraţia locvală, inclusiv pe cea de viceprimar al municipiului, cât şi vreo 5 primari prin judeţ. Acum, nu prea mai iese nimeni. Suspect şi ciudat, totodată, deoarece în general UDMR îşi cam aduce electoratul la vot. Micul Lenin şi inconsecvenţa
Aţi ghicit, este vorba de veşnicul şi incomparabilul Florin Remeţan, pe care vicisitudinile politicii anului 2016 l-au prins în postura de preşedinte al organizaţiei judeţene a PMP sau, cum este cunoscută formaţiunea „partidu’ lu Băse şi-al Lenuţei”. Prin acest partid, Florinel a reuşit să se autopropulseze în Consiliul Judeţean şi, acum, că a crescut mare, partidul la- blagoslovit şi cu primul loc pe lista candidaţilor pentru Camera Deputaţilor.
Pe scurt, Remeţan este un politician consecvent, de mare valoare şi fidel valorilor doctrinare. Aşa pare, dar… Marele Lenin s-ar răsuci-n Mausoleum dac-ar şti ce face… micul Lenin. recte, cât de consecvent este.
Marele Lenin a fost comunist şi atât. Micul Lenin a fost şi el comunist, dar l-a surprins Revoluţia din Decembrie şi aşa a aflat Florinel că pot fi mai multe partide. Şi au fost… Florinel a început politica aşa cum era normal. Adică, la PSM – pentru profani, Partidul Socialist al Muncii, partidul lui Ilie Verdeţ, continuatorul real al comunismului în România. Apoi, ca un utecist veritabil, a trecut la varianta democrată a partidului, la Partidul Socialist, condus pe acea vreme de Tudor Mohora. Prin fuziuni şi calcule, a ajuns la un veritabil – şi democratic – partid de stânga: PSDR-ul lui Cunescu. Şi, apoi, printr-o fuziune a ajuns la partidul de suflet – continuatorul de facto al comunismului –, la PSD! care partid l-a făcut subprefect!
Viaţa şi luptele politice l-au adus, cum spuneam, la PMP. Şi, cu mari şanse să ajungă deputat. Ce ţi-e şi cu consecvenţa asta, Lenine!
Deschidere de frontieră și sfințire de clopot, la Săcal (Ungaria)
În data de 18 februarie 2017, consulul general al României la Gyula, Florin Vasiloni, a participat la festivitatea prilejuită de deschiderea cu caracter temporar a Punctului de Control al Trecerii Frontierei (PCTF) Elek-Grăniceri (jud. Arad). În zilele de 18-19 februarie, alte nouă puncte au fost deschide, de asemenea, cu caracter temporar, pe frontiera româno-ungară: Dénesmajor – Iermata Neagră, Dombegyháza – Variașu Mic, Csanádpalota – Nădlac, Ömböly – Horea, Körösnagyharsány – Cheresig, Pocsaj – Roșiori, Bagamér – Voievozi, Zajta – Peleș și Garbolc –Bercu.
La deschiderea punctului de frontieră Aletea–Grăniceri au luat parte oficialități din România şi Ungaria, între care PS Siluan, Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria, primarii celor două localități: Pluhár László, de la Aletea și Petru Claudiu Bătrânuț, de la Grăniceri, Kovács József, deputat de Gyula în Parlamentul de la Budapesta, Kalapáti Magdolna, reprezentant al guvernului ungar pentru programul HU-RO, Mária Kalcsó, primarul Chitighazului, Gheorghe Bagy, președintele Autoguvernării Românești din Aletea, alți oficiali români și ungari. Au participat, de asemenea, ofiţeri ai Poliţiei de Frontieră români și ungari, numeroși oaspeți, dar și oameni în vârstă, de cele două părți, care au asistat la evenimentul închiderii frontierei din 1948, precum Petru Sabău din Aletea și Petru Gros din Grăniceri, ambii născuți în anul 1935. Cel de-al doilea a prezentat și un permis de trecere, valabil înaintea anului 1948.
PS Siluan a rostit o rugăciune de binecuvântare pentru reușita acestui eveniment. Vameși români și maghiari au deschis în mod simbolic, bariera care marchează granița, iar oficialitățile au tăiat panglici în culorile drapelelor celor două țări. Participanţii au luat parte la o recepție comună, oferită din partea primarului Petru Claudiu Bătrânuț, la Școala Generală din Grăniceri.
În data de 19 februarie 2017, Florin Vasiloni, consulul general al României la Gyula a participat la ceremonia religioasă ocazionată de sfinţirea unui clopot la Biserica Ortodoxă Română din Săcal (Korossakal), jud. Hajdu-Bihar.
Programul de la Săcal a început cu celebrarea Sfintei Liturghii de către un sobor de preoţi în frunte cu Preasfinţitul Siluan, episcopul Bisericii Ortodoxe Române din Ungaria, urmată de ceremonia sfinţirii clopotului, în greutate de 325 de kg. El înlocuiește un clopot mai vechi, din anul 1926, care s-a deteriorat datorită utilizării și trecerii timpului și care ulterior va fi pus în valoare printr-un monument reprezentativ pentru această parohie.
La slujbă, alături de românii din Săcal, au participat și credincioși din Oradea, Micherechi, Biharugra şi Komádi. La programul religios de la parohia ortodoxă română din Săcal a mai luat parte Tamas Palfi, primarul localităţii, Eva Boncza, preşedintele Autoguvernării Româneşti din Săcal, respectiv Istvan Repasi, pastorul reformat din localitate.
În seara zilei de 19 februarie 2017, consulul general Florin Vasiloni a fost prezent la programul de rugăciune, organizat la Biserica Penticostală românească „Betel” din Micherechi.
DEMOCRAȚIA E SINONIMĂ CU STATUL LAIC
Suporterii turci, la meciul de fotbal Turcia Grecia, disputat recent, în momentul de reculegere în memoria victimelor atentatelor din Paris, strigau: „Allahu Akbar” !Întâmplător și pacifist? Creștinismul este religia de bază, pe acești musulmani fanatici, care au avut un stat laic dar lau schimbat pe unul religios ? Nu ne sinucidem, din punct de vedere social și religios, dacă acceptăm acest gen de emigranți pentru care învățăturile lui Mahomed sunt fundamentul vieții spirituale și materiale ? Leaderii politici europeni propovăduiesc toleranța creștinilor față de musulmani. Dar de ce nu vorbesc și de reciprocitate ? E posibilă toleranța și din partea musulmanilor ? Eu, din experiență multă în acest sens, vă spun că nu. Raportul real dintre creștinarea musulmanilor și islamizarea creștinilor este net în defavoarea creștinilor. Ca să înțeleagă o realitate pe care no percep, iaș plimba, incognito, pe leaderii politici ai Europei (inclusiv pe Iohannis) prin cartierele arabe ale marilor orașe europene, precum Marsilia, Paris,Madrid, Londra, Bruxelles, Barcelona, Munchen, Napoli, etc., să simtă, „live”, ce înseamnă „integrare” socială a musulmanului și, în special, a tineretului, stresat de spectrul șomajului și a nesiguranței viitorului. Nu știu dacă, după o astfel de excursie „de documentare” ar mai avea ipocrizia să susțină ca musulmanii religioși, care nu acceptă regulile statului laic decât în măsura în care coincid cu cele religioase , pot fi integrați cu adevărat. După ce vor constata că în aceste cartiere domnește sharia, nu legile statului de care aparțin și că polițiștii nu intră decât susținuți de forțele speciale, nu știu dacă ar mai avea, sincer, aceeași opinie despre umanitarismul democratic și eficiența lui în cazul musulmanilor. Leaderii noștrii politici predică toleranța, având la bază Declarația universală a drepturilor omului, legile democratice și morala creștină. Nici una dintre acestea nu sunt recunoscute și cu atât mai puțin însușite de marea majoritate a musulmanilor, ei doar profitând de ele. Cu mici excepții (prea puține însă pentru a constitui majoritate), reprezentate, în special, de intelectuali care au înțeles ce înseamnă morala și până unde aceasta se asociază cu religia , musulmanii, care au fost crescuți, educați și îndoctrinați în învățătura Coranului, urăsc creștinii, din principiu și urăsc tot ceea ce face creștinul. Ei îi consideră pe toți cei ce cred în Isus, că sunt „necredincioși”, pentru că Isus a fost om, iar un om nu poate fi Dumnezeu și că al considera pe Isus fiul lui Dumnezeu este o blasfemie. Așa a stabilit Mahomed, iar cuvântul lui Mahomed nu poate fi pus la îndoială. În aceste condiții, dacă vrem să conviețuim cu musulmanii, avem două alternative: ori devenim toți atei și ne renegăm credința în Isus ca fiu al lui Dumnezeu (ca să nu mai ofensăm musulmanii cu credința noastră), ori ne convertim toți la islamism și devenim „soldați” ai lui Mahomed, adică intrăm în rândul „credincioșilor”. Asta ca să nui jignim și ofensăm pe „musafirii” noștrii. Pentru că a crede în Isus ca fiu al lui Dumnezeu și a fi creștin, pentru musulman e ofensa supremă, intolerabilă. Și, reciproc, dacă nu credem că Mahomed este trimisul lui
Și ei, turcii, vor în UE ! Credeți căi poate integra statul laic, în care Dumnezeu pe pământ, iarăși este ofensă supremă, intolerabilă. In ambele cazuri cel vinovat, dacă nu se supune musulmanului sau nu încheie „tratate de pace” cu el, trebuie să moară, pentru că a ofensat islamul. În concluzie, creștinii trebuie să dea dovadă de o toleranță dincolo de normalitatea socială, de legea statului laic, pentru a nu ofensa sau jigni musulmanii. Trebuie să aibă grijă ce spun, să nu pronunțe numele lui Mahomed întrun anume mod, să nu critice obieciurile și cutumele musulmane, chiar dacă încalcă normele civilizației, stabilite prin legi, pentru a nu ofensa și jigni musulmanul. El, în calitatea sa de „credincios” trebuie să dețină un statut special, garantânduise mult mai multe „drepturi” decât creștinului, indiferent unde se află.
Reciproca nu este admisibilă, pentru că, prin definiție, „soldații” lui Mahomed, în baza „împuternicirii deslușite” (Conform Coranului) sunt ultrasensibili la jigniri și nu tolerează tot ceea ce consideră ca fiind ofensă la adresa profetului sau a lui Dumnezeu. Pentru ei a crede că Isus este fiul lui Dumnezeu este o ofensă împotriva lui Dumnezeu, intolerabilă și au „împuternicire deslușită” de la Mahomed pentru a acționa în acest sens. Deci, logic, noi suntem toți intolerabili și nu trebuie să fim ofensați când sutem uciși pentru că trebuie să admitem ca fiind ceva sine qua non monopolul intolerabilității și a ofensei împotriva lui Dumnezeu deținut de musulmani, iar ei trebuie să beneficieze de un fel de imunitate mistică, dincolo de legea laică, atunci când îl răzbună pe Mahomed sau Dumnezeu, pentru că o fac în „legitimitate” spirituală. Chiar așa o fi ? Chiar dețin monopolul ofensei și intoleranței și trebuie să le acceptăm necondiționat, pentru că așa ne solicită leaderii politici, care, se pare, sunt cei mai reprezentativi atei și nu înțeleg ce se petrece în fapt ?
Eu cred că, în fața lui Dumnezeu, suntem toți egali și nimeni nare drept să judece, în numele lui Dumnezeu. Au analizat psihoanaliștii politici problema și din acest punct de vedere ? Ar trebui, în orice stat democratic, ca intoleranța religioasă să fie aspru pedepsită și să se înceapă cu expulzarea celor care propagă intoleranța religioasă și se consideră îndreptățit să răzbune ofensa religioasă. E dreptul și alegerea liberă a oricărui om să practice ce religie dorește, dar ar trebui intezisă, cu desăvârșire, orice formă sau încercare de impunere a religiei, de orice natură. Întrun stat laic cum ne pretindem a fi majoritatea țărilor UE orice organizație religioasă care propagă sau are în recuzită (învățături) intoleranța religioasă sau pedepsirea fizică, de către militanți, a ofensei religioase, ar trebui scoasă în afara legii și desființată. Indiferent cum se numește: creștină sau musulmană, hindusă sau mozaică. Dacă încalcă normele morale de drept ale statului laic, o astfel de religie n-are ce căuta în societate. Nu e posibil ca în secolul XXI, al logicii, științei, umanismului, democrației în care sau cristalizat valorile autentice morale, pe principiul respectului reciproc, al egalității și echității, al inviolabilității proprietății și al intimității personale, făra influență religioasă , să acceptăm, fără condiții, emigranți care nu acceptă că trebuie să renunțe la fanatismul religios și să se supună legilor laice și trebuie, noi, care am reușit să scăpăm de plaga monstruasă a dictaturii religioase (inchiziția și alte forme radicale, stupide) să acceptăm, din nou, arbitrariul religios impus ca regulă socială. Adică să tolerăm absurdul, stupidul, fanatismul, incultura, prostia, imoralitatea, ca să nu jignim sau ofensăm pe cei care și-au construit un mod de viață primitiv, bazat pe ură împotriva creștinului, eliminând valorile morale umane reale. A nu se uita că cea mai mare victorie a societății umane a fost scoaterea din structurile de putere executive ale statului, religia, religie care practica arbitrariul și vămuirea conștiinței, înterpunânduse între om și divinitate, adică eliminând liberul arbitru. Iar o democrație autentică nu poate fi construită având la bază religia, respectiv abstractul, indiferent de natură, fapt ce se vede în toate statele unde ajung la putere partide ultrareligioase sau religioase și unde arbitrariul religios ia locul concretului stabilit prin lege. Deci, sunt de principiul că
„în odăița ta” și în conștiința ta, ești liber să faci ce vrei, să crezi în ce vrei, să-ți manifești liberul arbitru, dar în societate, adică în public, nu aduci și nu impui nici „odăița” nici conștiința proprie, nici primitivismul găndirii, ci respecți, fără rezerve, regulile comune sociale, laice, în care nau ce căuta regulile religioase abstracte și discriminatorii, de nici un fel. Iar toleranța, când e vorba de principii, crez, dispute, trebuie să fie reciprocă, eliminânduse arbitrara și stupida ofensă personală (ca reacție împotriva unui punct de vedere contrar), pentru că, numai nebunii cred că dețin monopol pe Dumnezeu și că Dumnezeu împuternicește omul săl reprezinte sau să decidă în numele său. De aceea, oricărui emigrant, autoritățile laice, pe lângă verificările de rutină, profesionale, privind CVul său real (nu cel fabricat), trebuie să le impună, dacă vor să se stabilească întrun stat laic, să renunțe la manifestarea în public a credinței, a religiei a obiceiurilor și să accepte că toleranța trebuie să fie reciprocă iar ofensa nu poate fi acceptată, ca justificare a violenței cronice, sub nici o formă, întro lume normală, în care concretul nu poate fi substituit de abstract.
Grantează politicienii așa ceva ? Garantează că emigranții vor renunța la „împuternicire deslușită” de la Mahomed de a elimina, fizic, „necredincioșii” și că vor respecta regulile statului laic, renunțând la a propaga, public, crezul religios ? Mie teamă că nu garantează nimeni și nici nu vor crea instrumente pentru a proteja cetățenii de agresiunea religioasă musulmană.
Pavel Roman
Opinie / #Colectiv, dar individual!
Tragedia din clubul bucureștean a întristat o țară întreagă și a arătat dificultățile unei țări care gâfâie în momente de criză. Iar de acolo s-au născut manifestările din stradă care au scos zeci de mii de oameni în țară, toți având același scop, de schimbare, de a-și striga nemulțumirile de care se lovesc în fiecare zi, în fiecare moment al vieții lor, fie că sunt la job, fie că sunt acasă.
Nu o să mă alătur teoriilor conspiraționale care vorbesc de faptul că toți acești oameni care au ieșit în stradă sunt manipulați sau plătiți de te miri cine ce pentru a dirija schimbările în direcțiilor dorite. Îmi e greu să cred că toți acești zeci de mii de oameni au primit ordine de undeva ca să iasă să își strige nemulțumirile în stradă. Sigur, o parte din ei e posibil să facă parte din această tagmă, dar nu toți. Iar ieșirea în stradă a fost un gest spontan, nu cred că cineva – după aceea noapte fatidică de vineri – a pus repede la cale un astfel de plan. Românii s-au săturat să se lovească de aceleași nedreptăți la fiecare pas, să trăiască în această societate care nu are nimic pus la cale la modul care ar trebui să fie. Dar nici dorințele de a înlocui toată clasa politică dintr-odată nu pot să fie realizate, pentru că vorbim totuși de schimbarea unui sistem din temelii, un sistem care trebuie să funcționeze cu oameni care au habar de ceea ce fac.
Însă, cred că schimbarea în primul rând ar trebui să provină la nivelul fiecărui individ. Nu e de ajuns să ieșim în stradă, să cerem celor care ne conduc să se schimbe și să devină mai buni și mai profesioniști în ceea ce fac, dacă noi nu suntem așa. Dacă atunci când suntem trași pe dreapta de către Poliție, imediat ne gândim ce scuză să folosim și câți bani să îi oferim ofițerului pentru a ne lăsa în pace. Dacă atunci când vrem să mergem la spital, prima dată apelăm la cunoștiințe dacă pot să ne ajute să trecem peste niște pași normali. Dacă atunci când suntem pe stradă aruncăm țigara pe jos, în loc să o punem în coșul de gunoi. Dacă atunci când avem nevoie de un act oficial, prima dată apelăm la un prieten care cunoaște un alt prieten care ne poate ajuta cu acel document mai repede. Pentru că tot acest sistem bolnav de care ne lovim mereu, este un sistem pe care noi – cu toții – l-am pus pe picioare. Pentru că de fiecare dată când am văzut o nedreptate nu am spus nimic, nu am ieșit în stradă. I-am susținut pe toți pe cei care au făcut nedreptăți, au luat șpagă, au făcut trafic de influență. Nu ne-am revoltat, am tăcut pentru că și noi am făcut aceleași lucruri la rândul nostru.
Deci dacă ne dorim cu adevărat să se schimbe ceva în țara noastră, trebuie să ne schimbăm în primul rând pe noi. Să facem noi lucrurile mai bine și mai profesionist de fiecare dată, pentru că atunci lucrurile se vor îndrepta ușor, ușor. Dar dacă noi ne vom mulțumi să facem lucrurile în același fel, nu vor ajunge decesurile celor din Colectiv și nici manifestările din toată țara. Toate vor fi în zadar și vom fi nemulțumiți în continuare, iar într-o viitoare iarnă probabil vom ieși din nou în stradă. Să sperăm doar că nu o vom face din nou doar după o gravă tragedie în care mulți tineri se vor stinge. Așadar, înainte să fim #colectiv, haideți să fim #individual! Mai buni.
Vocea străzii
Scriu aceste rânduri cu bucuria și mândrie. Strada ne-a arătat adevărata față a românilor de azi. Clasa politică este cantonată în trecut, nu vede, nu aude. Nu-și dă seama că românii nu mai sunt o turmă pe care o poți manipula cu o momeală verbală, cu false discursuri patriotice, Cenaclul „Flacăra“ și „Cântarea României“. Nu mai sunt nici „prostimea“ din literatura noastră clasică, acea adunătură dezorientată și irațională care, stând umilă în genunchi, nu știu ce să-i ceară lui Vodă Lăpușneanu, încât crudul tiran, ca să stingă furia „norodului“, taie capul lui Moțoc și-l „servește“ mulțumii, făcând astfel dreptate.
Nici „Cetățeanul turmentat“ al lui Caragiale nu a participat la „plebiscitul“ din stradă. Cetățeanul lui Caragiale nu știa cu cine să voteze, l-a „îndrumat“ onorabilul prefect Tipătescu. Oamenii „străzii“ știu pe cine ar trebui să voteze și știu ce vreau pentru binele întregului popor român. Această maturitate a românilor m-a umplut de bucurie și încredere. Gândirea românilor din stradă depășește pe cea a politicienilor de la cârma țării. Gândirea acestora a rămas prizonieră în balconul C.C. al P.C.R. Românii care au ieșit în stradă gândesc asupra prezentului raportându-se la viitorul țării. Ei nu doresc un partid sau altul la guvernare, ci „oameni noi“ׂ, pe măsura cursului nou al istoriei noastre. Mulți cred că România de mâine trebuie construită de tehnocrați, nu de politicieni specialiști „în vorbe“. Tehnocrați, adică profesioniști specializați într-un domeniu „concret“. Da, se cer fapte, nu discursuri. Și acești profesioniști să fie „curați“, adică „nepătați“ de corupție, plaga actualei clase politice. De fapt, „vocea străzii“ a preconizat o veritabilă reformă morală a națiunii întregi, începând, însă, cu „cei de sus“. Rămâne de văzut dacă „vocea străzii“ a fost auzită, căci „Vox populi, vox Dei“. (Vocea poporului, vocea lui Dumnezeu). Prin aceste cuvinte, strămoșii noștri romani înțelegeau acordul unanim al cetățenilor într-o chestiune de stat, dar „vox populi“ trebuie să fie și ca al conducătorilor. Nu rămâne decât să sperăm că așa va fi. Românii sunt oameni optimiști. Așa au depășit potrivniciile vremurilor. Așa au învins.
Horia Medeleanu
Provincialul / Educația tânărului politician provincial. File din poveste
Dacă Calimente – ei, ce fain început de articol! – e vestit prin implicarea fizică în politică, tandemul scos la înaintare de Ghiță a devenit faimos prin scolile multe pe care le-a terminat după ce a aflat că în parlament nu dă bine la CV fochist sau tâmplar.
Alegerea celor doi n-a fost întâmplătoare. The new kid in the town, tânărul pe atunci politician din Brad știa foarte bine că n-are șansă cu mandarinii locali, trebuie să-și formeze o echipă din oameni noi, tineri și oarecum lipsiți de potențialul de a-i contesta întâietatea, leadershipul.
Așa au apărut dintr-o dată, în anii de început ai noului mileniu, Ioțcu și Igaș din străfundurile PDL-ului arădean în plină ascensiune. Aveau toate calitățile necesare, minus școli. Nu erau arădeni, orășeni nici atât, îl puteau înțelege perfect pe tânărul politician Falcă hotărât, precum Lucien de Rubampré, să-și facă un rost la oraș.
Chiar dacă nu era Parisul lui Balzac, Aradul începutului de mileniu putea oferi unui tânăr ambițios multe oportunități. Liniștit, comod chiar, liderii săi de până atunci erau pe măsură.
Intersați mai mult de traiul bun și prietenii folositoare și mai puțin de o carieră pe care nu dădeau doi bani, reprezentau o pradă ușoară pentru un tânăr de la țară hotărât și cu susținere de la centru.
Falcă și-a început cariera de la Arad la concurență cu doi tineri politicieni locali văzuți bine în oraș, chiar dacă cu lehamitea caracteristică arădeanului de pe ștrand sau Trei Insule, comod și hedonist fără pretenții.
Nemaivorbind de faptul că cei doi – e vorba de Claudiu Cristea și Tibi Dekany – mizau pe cai greșiți, primul pe singurul partid cu adevărat anticomunist postdecembrist iar Tibi, un dandy de provincie cam eteric, era îndrăgostit până peste cap de Casa Regală a României.
Cu Igaș și Ioțcu la înaintare, Falcă i-a terminat fără probleme pe cei doi, ajutat și de implozia PNȚCD, respectiv de legitimizarea strict mondenă a monarhismului românesc.
Cei doi, ghidați cu măiestrie oltenească, și-au luat diplomele la fără frecvență și de la distanță, fiind cu atât mai hotărâți să-l servească până la capăt pe binefăcătorul lor.
Din magazioneri și oameni de serviciu ai partidului, patronat până atunci la Arad de mult prea rafinatul domn Seculici, au devenit pe nesimțite factori de influență și decizie, desigur în interesul strict al noului om puternic, devenit între timp, la rândul lui, și ginere al fostului numărul unu.
Plictisiți de putoroșenia propriilor lideri, mustind de un anticomunism superficial adunat de pe la ocicopiaț și colțurile de stradă ale bișnițarilor, arădenii l-au ales pentru variație și distracție pe tânărul din Brad primar în 2004.
Începând de atunci cariera lui Ioțcu și Igaș a luat un având spectaculos.
Consilieri și deputați în acestă rapidă ordine, Igaș ajunge la un moment dat și ministru la interne, având prioritatea de netăgăduit față de Oprea de a fi primul ministru de interne care pronunță complect cuvântul complet.
Nu au fost singurele inovații lingvistice ale ministrului Igaș: activități criminologene, branconaj, timp de repaos legat, sunt doar câteva dintre contribuțile sale la vocabularul limbii române.
Iar la așa un vocabular novator se impune și o gândire pe măsură.
Domnul ministru credea, așa cum bănuim, crede în continuare, că cei care nu iau examenele ”n-au sânge suficient în instalație” iar despre Uniunea Europeană era convins, ca și acum de altfel, că ” face ei ceva pe MCV-ul nostru”.
Am insistat de această dată mai mult pe Domnul Igaș, având în vedere că Domnul Ioțcu este la ora actuală sub contrul judiciar. Nu, nu pentru mutilarea limbii române.
În acest timp însă, senatorul Traian Igaș ne reprezintă la Paris la a 38-a Conferința Generală UNESCO.
Pentru cei mai puțin atenți și distrați oarecum precizez: UNESCO este departamentul ONU pentru Știință, Educație și Cultură.
L Notaros
Despre flori şi altele
Sunt grădinar. Recunosc. Doar cu numele, deşi-mi plac florile. Ca şi grădinar, pot – sau încerc – să-mi dau cu părerea despre cum stă balanţa electorală. Nu e vorba de deontologie – cică n-ar fi bine să vorbim de politică, în aste vremuri –, dar doresc să nu lovim clar ideea de a vota, din moment ce suntem în campanie electorală. Hai, să vorbim despre… flori!
Clar, trandafirul e la modă. Că e unul, că sunt mai mulţi, trandafirul e la modă. Pe eşichierul politic, trandafirii stau de ceva vreme la pândă. Chiar şi atunci când, prin voia sorţii şi a lingvisticii, a electoratului chiar, trandafirul pâlpâie.
Ce vine din urmă? Nişte gălbenele. Nu vreau să induc ideea că gălbenelele nu sunt bune. Dar gălbenelele pe care vi le dezvolt sunt clare, genetic scurse din portocalele de un fel și lămâile nemulțumite din USL. Rămâne galbenul veșnic promițător, dar în același timp veșnicul care doar promite.
A mai rămas, ca idee, altoiul PUSR. Acolo putem pune orice. Sau, de fapt, nu putem, dar… e loc pentru toți. E un fel de… ce-o fi. Un pic de… gladiolă, că avem pretenţii de prestanţă, un pic de altoi între Soros şi umbra lui Johannis. un pic de… speranţă.
Dungile roşii au trendul lor, dar mai rămân şi alţii. Tulipanul UDMR ne arată tătă floare maghiamii, dar iarăşi nu ne mai surprinde nimic.
Desigur, mai sunt irişii de un albastru inifinit, ca un zid al plângerii marca Voroneţ, specific PMP, adică acelui ochi albastru, spălăcit, fix, emoţional, fix, expresiv, fix, poetic, fix, atotcuvântător, totuşi fix. Clar, e vorba de Băsescu.
Poate că i-am văzut pe toţi, dar am uitat de cea mai importantă floare. În limbaj cromatic, cel mai maleabil partid este „Ghiocelul”, adică proaspăt născutul ALDE. Ăştia, convinşi de importanţa de a sta în poziţia „balama” şi la fel de convinşi că e nevoia de ei, adoptă poziţia ghiocelului faţă de cei care sunt la pupitru, şi… ne oferă buchetul de care, poate avem nevoie.
Ar mai fi şi alte flori, cu şanse mai mari sau mai mici de a intra în „glastra” noastră. Dar ideea e clară: dacă vrem să vedem flori în viaţa noastră, ar trebui să avem grijă ce să plivim.
Nu mă ştiu la politică, dar la flori mă ştiu, Sau aşa cred…
Cioloş, ce dezamăgire!
Alăturarea dintre PNL şi Dacian Cioloş nu ar trebui privită altfel decât ca o stare de disperare care i-a cuprins pe ambii parteneri în ajunul alegerilor parlamentare. Privit cu încredere şi speranţă de foarte mulţi români, Dacian Cioloş pare că s-a lăsat alterat de putere. Sau, e mai mult decât atât!
Să ne aducem aminte că guvernul tehnocrat a fost instalat imediat după valul de proteste care a urmat tragediei din Colectiv. Ieşiţi în stradă, zeci de mii de oameni au spus atunci un NU hotărât clasei politice şi întregului sistem care a îngenunchiat România de 25 de ani încoace. Venit în chip de salvator, Dacian Cioloş a fost pe placul multor români, protestele au încetat, iar guvernul tehnocrat a trecut la treabă. Cu rezultate mai mult sau mai puţin notabile. Dacă-i ascultăm pe pesedişti, atunci e „Guvernul Zero”. Dacă-i ascultăm pe liberali (dispuşi, acum, să spună şi să facă orice i-ar aduce la putere), atunci Guvernul Cioloş este plin de realizări măreţe. Adevărul, ca întotdeauna, e undeva la mijloc. Cert e că, în răstimpul scurs de la instalare şi până acum, Guvernul Cioloş nu putea face minuni. Şi tot cert este că a fost, la prima vedere, cel mai puţin corupt guvern al României postrevoluţionare. Acesta este şi motivul pentru care impresia bună lăsată atâtor români s-a transformat şi continuă să se transforme în dezamăgire: Cioloş a venit pe un val de nemulţumire la adresa clasei politice şi sfârşeşte în cloaca acesteia. Explicaţiile pot fi mai multe, dar două îmi par mai apropiate de realitate: Ori Ciloş s-a lăsat prins în mrejele puterii, ori a fost, din start, reprezentantul sistemului de care a venit să ne „salveze”. Aş înclina spre cea de a doua variantă, pentru că altfel nu-mi explic cum e dispus să stea, atât de uşor, la masă cu PNL (în care regăsim, în proporţie mare, urmaşii PDL-ului, un partid care a furat România la concurenţă mare cu PSD). Dacă ar fi fost valabilă prima variantă, atunci Cioloş ar fi optat mai degrabă pentru USR sau ANP, două partide care se pretind anti-sistem.
Acestea fiind spuse, privim cu neîncredere spre actorii angrenaţi în cursa electorală. Câţi dintre ei sunt ceea ce pretind a fi?
Orlando Toader
INTERVIU/ Nicolae Ioțcu: „Mă rog la Dumnezeu să-l ierte pe domnul Falcă pentru ceea ce face acum”
L-am reîntâlnit zilele trecute pe Nicolae Ioțcu. L-am întrebat ce mai face, dacă va candida la alegerile parlamentare, așa cum se auzise la un moment dat prin târg… Discuția s-a înfiripat firesc cu omul care a bifat un mandat de senator și două mandate de președinte al Consiliului Județean Arad.
Ce mai face Nicolae Ioțcu, candidează la alegerile parlamentare, așa cum se aude prin oraș?
Fac bine, mulțumesc. Aștept să mi se clarifice situația, deci nu candidez, așa cum am mai spus-o și înainte de alegerile locale. Deși din punct de vedere juridic nu am nici un impediment, am ales să stau deoparte. Deocamdată.
Mai este Nicolae Ioțcu atent la viața cetății, a județului? E la curent cu ceea ce se întâmplă în administrația publică?
Desigur. Și dacă tot ați pomenit cuvântul cetate, vreau să spun că regret faptul că pentru domnul Cionca (n.r. – președintele Consiliului Județean Arad) cetățile Aradului au ajuns să fie jucate la ruleta politică. Istoria județului și a României nu au culoare politică. Patrimoniul național nu are culoare politică și cine se joacă cu el se joacă cu istoria României și a județului. De aceea, îi recomand domnului Cionca, dacă îmi permite, ca între două angajări la Direcția de Comunicare să-și facă timp să citească și o carte de istorie. Și, dacă tot se plânge de lipsa de proiecte, îi amintesc că am aprobat finanțarea, încă din 2014, pentru un studiu de fezabilitate realizat de Muzeul Județean, de punere în valoare a Mănăstirii Bizere. Acest proiect ar putea fi depus la finanțare într-un timp relativ scurt, dacă domnului Cionca îi vor permite convingerile religioase să treacă dincolo de zidurile mănăstirii…
Adică?
Atât! (râde)
Legat de cetăți, și Aradul are una, care însă nu a fost pusă, încă, în valoare…
Dacă ne comparăm cu Oradea, Timișoara, Alba Iulia sau Deva, observăm că la Arad nu a fost pus nimic în valoare iar dacă ne plimbăm pe bulevardul principal am putea crede că ne aflăm în timp de război, cu geamurile multor spații comerciale camuflate, lucru care arată puterea economică a municipiului.
Oradea, Deva, Alba Iulia, Timișoara sunt în momentul de față peste Arad în ceea ce înseamnă punerea în valoare a patrimoniului. Or, Aradul are o cetate care în trei mandate ale primarului Falcă nu a fost scoasă de sub administrarea armatei. Asta spune multe despre competența administrației locale arădene.
Să lăsăm la o parte cetățile și să ne referim puțin la sănătate, pentru că Aradul este, conform statisticilor, un oraș mai bolnav decât altele…
Am reușit, în perioada în care am fost la CJA, să plătim datoriile istorice ale spitalului – care erau uriașe – și să și facem investiții majore. Am construit chiar și un spital nou. La Secția TBC din Grădiște mă refer, care iată, la un an și jumătate de la finalizarea lucrărilor, nu a fost dată încă în folosință. Eu am construit în doi ani un spital nou, modern, iar Cionca și Țolea nu au reușit, într-un an și jumătate, să-l inaugureze. Ce să vă mai spun? Am sugerat continuarea proiectului privind noul Matern, prin construirea lui în Subcetate. Constat că administrația județeană și Primăria au acceptat această idee, dar de atunci nu s-a mai întâmplat nimic în acest sens. Sper ca acest proiect să nu rămână la nivelul celui privind Mureșul navigabil și Cetatea Aradului.
Să abordăm și un alt subiect sensibil pentru arădeni: Aeroportul. Conducerea CJA dorește să-l transfere la Ministerul Transporturilor. Ce părere aveți?
Sunt curios de formula juridică prin care s-ar putea face acest transfer. Sunt convins însă că domnul doctor în drept Iustin Cionca ne va prezenta o formulă corectă din punct de vedere juridic. Totodată, cred că intenția de transfer arată neputința administrativă a celor care gestionează această problemă. Totuși, dacă actualii conducători ai CJA dovedesc că nu se poate altfel, cred că Aradul are nevoie de un aeroport funcțional, indiferent de formula sub care va funcționa.
În final, cum vedeți modul în care au fost alcătuite listele de candidați ale PNL Arad la alegerile parlamentare?
Eu nu mai sunt membru al acestui partid, pentru că m-a exclus domnul Falcă în 28 iulie 2015, deci nu sunt la curent cu modul în care au fost întocmite acele liste, decât cu informațiile din presă. În schimb, mă rog la Dumnezeu să-l ierte pe domnul Falcă pentru ceea ce face acum.
Vă mulțumesc!
Barfe sport
Pentru dar fără arădeni
Aşa ne bucurăm când tot ce scriem pe aici se adevereşte, de numa numa. Sigur, nu ne-a ieşit pariul de săptămâna trecută cu Dan Oprescu şi Cristian Păcurar antrenori intermediari, dar ne-a ieşit ce am tot urlat pe aici în trecut. Și anume că tot proiectul făcut de Alexandru Meszar are ca bază alte lucruri decât anunţa la început. Acum, a adus şi antrenor din afara Aradului. Și secund tot din străinătate. Și jucătorii care nu sunt din Arad sunt din ce în ce mai mulţi în primul unsprezece. Singurii arădeni ce mai sunt prin lot aparţin de Atletico. Adică profit frumos pentru acel club. Condus de oricine altcineva în acte decât Meszar. O primi oare şi Roşu (foto) ceva procente?
Autostopişti, atenţie, puteţi deveni fotbalişti!
Situaţia de la Șoimii Pâncota devine din ce în ce mai ridicolă. Italienii se încăpăţânează să nu desfiinţeze echipa, chiar dacă nu s-au prezentat la o etapă din campionat, nu au formaţii de juniori, nu au bani, nu au nimic. Dar cum s-a efectuat deplasarea pentru partida din weekendul precedent, la Suceava, întrece orice imaginaţie. Jucătorii au fost urcaţi în câteva maşini personale şi culeşi din toată ţara, care de unde s-a aciuat. Tare ne e să nu fi luat cu ei în maşini şi nişte autostopişti, care săracii vroiau doar să ajungă în următorul oraş. Dar, poate, aşa ar fi avut mai mult noroc şi aceia ar fi jucat mult mai bine decât actualii fotbalişti.
Tâmplarul, stă la colţ şi dă la tâmplă
Cam aşa a fost şi Alexandru Meszar, cel care conduce incognito destinele clublui UTA Bătrâna Doamnă. Nu i-a prea plăcut defel de Roli Nagy, dar pentru că l-au ajutat rezultatele, nu a putut să îl dea afară. Mai ales că Roli a început de mult timp să dea semne că nu toate lucrurile sunt aşa de roz precum ar trebui să fie la acest club. Aşadar, Șoani l-a aşteptat la colţ şi cum a avut prima ocazie, cum l-a executat. Foarte frumos din partea asa, aşa se comportă un adevărat manager. Fain e şi că după ce l-a executat, a început să plătească salariile restante la echipă, să promită transferuri importante şi să anunţe că vrea promovarea. Dar Șoani ember, înainte, în vară, de ce nu putut la tine spun şi făcut acest lucruri? Avut jenă în tine oare?
De vorbă cu viitorul fotbalului arădean
Poate ne-am axat prea mult pe problemele actuale de la clubul UTA Bătrâna Doamnă şi am uitat anumite aspecte importante din viaţa fotbalului arădean. Un lucru extrem de important îl reprezintă copii care, în ciuda tentaţiilor din ziua de astăzi, continuă să vină spre fotbal şi să îl practice de plăcere. Un astfel de exemplu este Bulzan Mario, de 13 ani, care evoluează pentru UTA 2003, avându-i ca antrenori pe Radu Mărginean şi Dinu Donca. Îl puteţi descoperi în rândurile de mai jos şi sperăm ca peste câţiva ani să ne putem mândri cu faptul că primul său interviu ne-a fost acordat nouă.
La ce vârstă ai început fotbalul?
Primii paşi în fotbal în cadru profesionist i-am făcut la vârsta de 7 ani, la clubul LPS Arad.
Cine a fost primul tău antrenor de fotbal?
Domnul Dinu Donca, care m-a introdus în lumea fotbalului organizat, profesionist.
Care este postul tău pe care joci?
Am două posturi pe care evoluez în mod constant. Datorită faptului că sunt jucător de picior stâng, evoluez fie ca mijlocaş, fie ca fundaş. Asta depinde de dorinţele antrenorilor şi de adversarul pe care îl întâlnim.
La vârsta este normal să ai un model din fotbalul mare. Care este jucătorul pe care îl urmăreşti în mod constant?
Îmi place foarte mult cum joacă Neymar, de la FC Barcelona. Având în vedere că evoluez pe banda stângă, la fel ca şi el, îi urmăresc cu multă atenţie mişcările din teren şi încerc, pe cât posibil, să îi reproduc unele din mişcări.
Unde ţi-ar plăcea să evoluezi în viitor, atât echipe din străinătate cât şi din România?
Vreau deocamdată să mă concentrez pe munca pe care o am la clubul meu, dar mi-ar plăcea ca într-o bună zi să evoluez la Steaua Bucureşti, cel mai mare club din România. Din străinătate, ar fi un vis să ajung într-o zi la Real Madrid.
Care este cel mai plăcut moment din cariera ta de fotbalist de până acum?
Sunt mai multe, dar partida care mi-a rămas în minte cu amintirile cele mai plăcute este disputa dintre CSS Gloria şi Poli Timişoara, care a constat în finala pe zona de Vest la grupa noastră de juniori. Chiar dacă am pierdut cu scorul de 3 – 2, a fost o partidă disputată, datorită ambiţiilor şi am făcut un meci bun. Am reuşit să dau o pasă de gol şi să am o prestaţie bună, dar din păcate am pierdut în cele din urmă disputa.
Adrian Dumitru
Ce „riscă” PNL, la Arad
Fără îndoială, stabilirea listelor pentru alegerile parlamentare a fost subiectul cel mai disputat în această perioadă în sfera politică. Și la Arad, plasarea sau scoaterea de pe listele de candidați a ținut, fără doar și poate, de voința exclusivă a șefilor de filiale județene. Desigur, componența listelor a fost cunoscută din timp, neoficial, excepție făcând partidele mai mici, lipsite de resurse (umane, dar mai ales materiale). Totuși, mai persista un semn de întrebare, la PNL, acolo unde toată lumea aștepta să vadă dacă „îl va pune Falcă pe listă pe Igaș”. Ei bine, deși răspunsul era de dinainte cunoscut, adică nu, au fost voci care au vorbit de un anumit sprijin pe care senatorul l-ar fi avut dinspre conducerea centrală a partidului, sau din partea grupului de la Cluj, sprijin menit să-i facă lui Constantin Traian Igaș loc (eligibil) pe listă. Cine-l cunoaște pe Ghiță Falcă a știut din start, însă, că ar fi fost nu foarte greu, ci aproape imposibil de impus cineva peste voința „faraonului”. Acestea fiind spuse, deznodământul a fost, deci, previzibil, Constantin Traian Igaș nemaintrând în calcule pentru un nou mandat de senator. Este, dacă vreți, și o răzbunare a lui Ghiță Falcă pentru toată opoziția pe care Igaș a făcut-o în partid, de-a lungul anilor, în ceea ce-l privește. Iar Falcă n-a uitat!
Lăsarea pe dinafară a lui Constantin Traian Igaș dă apă la moară celor care spun că PNL nu va obține, la Arad, rezultatul scontat. Sunt voci care afirmă că lipsit de implicarea lui Igaș și a primarilor care-l susțin, PNL Arad va obține un rezultat mai prost la alegerile din 11 decembrie, cu toate consecințele care decurg de aici. Ei și? Ce riscă PNL prin asta? Să nu intre în Parlament cel de pe poziția a patra de pe lista pentru Camera Deputaților și cel de pe locul al doilea de la Senat. Adică, Sergiu Bîlcea și Ion Șcheau. Credeți că lui Ghiță Falcă îi pasă? Nu intră, asta e. Oricum, scorul partidului la alegeri va fi, la Arad, mulțumitor și peste media pe țară. Pentru Gheorghe Falcă ar fi chiar mai bine. L-ar păstra pe Bîlcea la CJA menținând o stare conflictuală în rândul vechilor PNL-iști (prietenii știu de ce!) și ar scăpa de Șcheau și de promisiunile făcute acestuia. Nimic mai convenabil deci, pe moment, pentru Ghiță Falcă.
Orlando Toader
Da’ „CET”-ul, cât costă „CET”-ul?
Din vremuri imemoriale, dar memorabile, CET a fost un subiect politic, mai ales în prag de iarnă, mai ales în an electoral sau preelectoral, după caz. Şi, mai ales, în fiecare an CET trebuie subvenţionată. Adică este bugetofagă, suge bani de la buget, fie că e vorba de bugetul statului sau al municipiului.
Pe vremuri a fost simplu: CET era al statului, aparţinea de Ministerul Energiei (sau ministerele care de-a rândul s-au ocupat de aceste probleme, indiferent de denumirea lor). Iar furnizorii erau tot ai statului, fie că era vorba de regii de cărbune, fie de regii de electricitate sau de gaz. Iar banii lipsă, acele subvenţii, se învârteau ca într-un carusel financiar virtual, doar pe bază de facturi.
Odată cu preluarea CET de către municipalitate, acest „lanţ de iubire” s-a rupt, iar cineva trebuia să plătească. Şi atunci, fie au fost subvenţii de la stat (Guvern, adică), fie a trebuit municipiul să bage mâna în bugetul propriu, în al nostru al arădenilor. E clar, ca şi concluzie generală, că arădenii nu pot fi lăsaţi în frig. Mă rog, o parte dintre români. E tot atât de clar că nu pot fi lăsate şcolile, grădiniţele sau spitalele fără clădură sau fără apă caldă. Dar nu e normal ca o o astfel de regie, vitală pentru oraş, să fie întreţinută din bani publici la infinit. Şi tot la infinit, să dăm vina fie pe moştenirea dezastruoasă, fie pe vechimea reţelelor, fie pe faptul că peste tot gigacaloria este subvenţionată.
Vă pot da câteva exemple de zone unde nu funcţionează subvenţia. La apă rece, sunt tot reţele vechi în multe locuri, poate sunt şi pierderi, dar preţul cerut e plătit integral. Apoi, cei care se încălzesc cu gaz sau cu lemne nu sunt subvenţionaţi prin aceeaşi metodă ca la gigacalorie. Subvenţia la căldură e diferită, dependentă de venitul familiei, adică e un fel de ajutor social. Asta în timp ce gigacaloria e subvenţionată de toţi arădenii (inclusiv cei care nu beneficiază de căldură şi apă caldă de la CET), iar beneficiarii nu sunt dependenţi de un plafon al veniturilor. O inechitate pe care ne-o asumăm, dar tot inechitate rămâne.
Dar, cel mai deranjant argument este cel al pierderilor planificate. CET este în subordinea administraţiei locale de 13 ani!!! În 13 ani se putea face o strategie, se puteau găsi soluţii, dacă nu pentru eliminarea acestor pierderi, măcar pentru diminuarea lor, pentru rentabilizarea – în timp – a CET. Asta mai ales că, de-a lungul acestor 13 ani am avut o administraţie stabilă, cu o majoritate politică suficientă, cu toate pârghiile la îndemână.
Aici e problema, că nu s-a încercat decât sporadic stoparea hemoragiei, de cele mai multe ori prin pansamente de moment, gen alocări de sume atunci când e cuţitul la os.
Teofil Gradinaru
Stadionul, pădurea şi campania
De câţiva ani încoace nimic nu te mai poate surprinde în oraşul nostru. Se întâmplă atâtea lucruri ciudate, atâtea lucruri care într-o lume normală nu ar avea ce să caute încât mă mir că încă numele Aradului nu s-a transformat în Caracal. Avem piste de biciclete gata de un an de zile, dar care nici nu au fost luate în primire de autorităţi şi nici nu sunt utilizate, deoarece au fost prost construite. Avem bănci de 8.000 de euro, ghivece de flori pentru care nu au fost construite şi scurgeri şi toate celelalte minunăţii.
Revenim la fotbal şi vedem că tocmai s-a întâmplat un lucru care se poate transforma într-un banc foarte bun. Florin Răducioiu şi nişte prieteni de-ai lui (genial a fost şi faptul că aceştia au fost prezentaţi ca nişte apropiaţi ai unui impresar al unui jucător de la PSG …) au venit la Arad şi s-au întâlnit cu viceprimarul Bibarţ. Motivul a fost discutarea unei partide amicale între UTA BD şi o grupare din Europa la inaugurarea noului stadion. Am râs, destul de mult şi destul de tare. Nimeni nu ştie exact când va fi gata stadionul, se aruncă termene în presă la fel ca şi cum dau în cărţi ghicitoarele. Ba vara anului 2017, ba sfârşitul anului viitor, ba vara lui 2018. După ce iniţial trebuia să fie finalizat anul acesta. Aşadar, autorităţile locale habar nu au când or să termine stadionul, dar cheamă repede nişte ziarişti pentru a se lăuda că ei deja caută parteneri importanţi pentru un meci inaugural.
Păi pe acelaşi fir logic ar trebui să se organizeze încă de pe acum festivităţile pentru cerebrarea câştigării campionului României de UTA BD. Să se decidă pe unde va merge autobozul descoperit cu campionii, cine va cânta la concert, de la ce oră vor începe aceste manifestări. Bineînţeles, toate făcute în urma unui studiu de fezabilitate făcut de fosta soţie a primarului. În plus, putem deja să începem să ne pregătim pentru un meci de retragere a unui puşti care acum are 12 ani, că va avea cu siguranţă o carieră foarte importantă la UTA BD. Și dacă tot facem acum lucruri care ar trebui făcute în viitor, eu zic să fie prezentată şi o machetă cu viitorul nou stadion, care îl va înlocui pe actualul care se construieşte. Că cu siguranţă Falcă va dori să facă alt stadion la un moment dat.
Momentul în sine a fost extrem de penibil pentru că nu s-a întâmplat nimic. În afara faptului că au stat la o masă şi au făcut nişte poze, oamenii care s-au întâlnit nu au vorbit despre nimic concret. Pentru că nu au despre ce să vorbească. Autorităţile locale fiind atât de incompetente încât nu sunt în stare să construiască un stadion de 12.000 de locuri, demolat acum patru ani, cum pot să vorbească de un meci de inaugurare? Eu zic că mai bine ar juca atunci muncitorii de la firma care se face că ridică stadionul cu echipa Citizens Arad. Și pe acelaşi sistem, ar trebui discutat şi un meci inaugural pentru bazinul de polo ce se construieşte în Subcetate. Că şi acela are exact soarta stadionului UTA-ei. Serios, nimic nu te mai miră în acest oraş. Din păcate.
Adrian Dumitru
Cine împarte, parte-şi face!
Bucurie mare, mare pentru toate echipele participante în competiţiile organizate de AJF Arad. Asta pentru că au primit din partea Consiliului Judeţean Arad echipament complet pentru jucători şi portari, gratis. Gratis! Ba şi nişte mingi, pixuri şi calendare, tacâm complet! Gest frumos, chiar de apreciat, având în vedere faptul că de la nivelul patru în jos se joacă chiar doar din plăcere. Hai că am putea să trecem cu vederea şi faptul că acest eveniment a avut loc în ultima zi de campanie electorală, mai ales la ce scor a scos PNL-ul în judeţul nostru. Peste ce nu putem să trecem este firma de unde a fost achiziţionat acest echipament. Firmă care, surprinzător (sau nu!) este Saller. Firma care importă şi vinde acest tip de echipament în România are sediul în Arad. Pe Bulevardul Nicolae Titulescu. La numărul trei. Acolo unde avea şi UTA sediul până de curând. Și unde are sediul Atletico Arad. Al cărui manager este … na, mai multe data viitoare!