Câteva gânduri in legatură cu pretinsul conflict de la Filarmonica Arad. În lumea muzicii clasice s-au conturat, în decursul anilor, câteva puncte de reper… Un concert simfonic de valoare necesită cel puțin patru, cinci repetiții, cu condiția ca dirijorul să știe ce are de făcut. Plus studiul individual. Celibidache a pretins zece repetiții cu Filarmonica „George Enescu”.
Într-un moment de „inspirație” cineva a inventat un indicator, un criteriu de evaluare referitor la numărul de concerte. S-a împroșcat cu venin, în necunoștință de cauză: „Filarmonica nu lucreaza destul,” „Să se cânte sâmbăta și duminica (peste concertele de stagiune)”.
Slugârnicia a percutat instantaneu. A crescut disproporționat numărul de concerte, a scăzut numărul de repetiții, au dispărut zile libere legale, a dispărut contractul colectiv, regulamentele au fost desfigurate, s-a încercat modificarea fișelor de post etc. etc. etc. Dirijorii și soliștii invitați erau din ce în ce mai slabi. Concerte cu o repetiție, instrumente lipsă, nu contează!
A doua mare invenție: proiectele, concertele extraordinare îndesate peste concertele de stagiune, răpind un număr de repetiții acestora, sunt o buna sursă de venituri pentru câțiva invitați. Nu pentru orchestră, nu pentru cor.
Să ne înțelegem, acestor proiecte le sunt alocate niște sume. Nimeni nu știe cum se feliază ele, e secret, că doar sunt bani publici. Un lucru e cert: personalul artistic al Filarmonicii nu se alege cu nimic, doar cu munca în plus, și nu puțină. Și, uite așa, dispare calitatea. Dar, ce contează?
Orice om trebuie să știe că în urma unei negocieri pentru o anumita retribuție are „de săpat” de aici și până aici. Asta înseamnă contract colectiv de muncă. De aceea nu există!
Referitor la transparență, la Filarmonica din Oradea sunt vizibile toate cheltuielile legate de colaboratori și invitați.
Deci? De unde neînțelegerile?
Filar-SindArt Arad
