Bobocul

Știu că fiecăruia i se pare că copilăria lui a fost extraordinară, dar uneori am impresia cu numai la noi la Șimișna (foto) vacanța de vară venea cu „cursa”. De la Dej. Una mai mică și una mai mare, cu burduf, veneau una pe-o parte, alta pe cealaltă a Someșului și se întâlneau fix în fața bufetului din sat undeva înainte de înserat, producând vânzoleală de oameni și mai ales, în perioada asta, de domnișoare și domnișori din aceia spălăciți așa ca mine, jumătate orășeni, trei sferturi țărani, fiindcă dorul de sat bătea mereu pe atunci matematica de oraș. Șoferii celor două autobuze zăboveau vreo jumătate de oră în bufet inainte de a continua traseul și consumau asemenea cantități incât m-ar aresta pe mine acum că am fost martor pasiv la asemenea scene fie și numai dacă le-aș pomeni aici injumătățite.
Așa periculos trăiau pe atunci oamenii serile și vacanțele de vară!!

Eu cred că cel mai frumos dintre noi era Bobocul de la Turda. Năltuț, blond, ochi albaștri, știa să danseze, avea voce, o anumită golăneală de oraș muncitoresc de aia de plăcea fetelor, fără discuție că era frumușelul trupei noastre de băieți închegate mai mult la început pe criterii de vecinătate și transformată în ani în prietenie din aceea care nu va muri decât odată cu ultimul care iși va mai aminti câte o poveste ca asta pe care o scriu eu acum.

Poveștile de dragoste incepeau cam așa… Apărea câte unul dintre prieteni la un moment dat informându-ne de venirea a câte una, două domnișoare, „uai cât de faine”, de obicei verișoare ( parcă astea faine toate erau verișoare între ele), la nu știu ce lele, într-o zonă a satului, una mai mereu departe de unde locuiam noi, de parcă era o altă regulă ca alea faine să vină mereu la câte o bunică sau mătușă care obligatoriu trebuia să setea departe. Atunci eu, și aici nu mă laud deloc, dar de fiecare dată eu adunam câți disponibili eram si plecam în prima acțiune de recunoaștere-cucerire cu disponibilul trupei la momentul respectiv. Apăream în zonă ca ulii cu ochii după puișorii de aur.

Cel mai bine era decă cloșca, adică bunica, respectiv mătușa avea fântână. Îți făceai de lucru prin zonă până apărea la un moment dat prin curte și atunci începea clasicul dialog al setii pe care toată lumea îl știa cel mai bine de zeci de ani, fiindcă pe atunci,până mai creșteai trebuia să te saturi cu multă apă rece de fântână până să ajungi să te stămperi odată și de dragoste.
– Bună zîua!
– Buna zua!
– Lele Floare fă bine și dă-ne și nouă să bem niște apa?
– Da, vi-i sete?- ne întreba cu îngrijorare perceptibil ironică.
– Sete da răspundeam eu atât de convins de instantaneu mi se usca cerul gurii.
– Apoi atunci v-oi da… Mihaelă! Ioană, aduceți un pahar să beie feciorii aieștea, că ia, or trecut p-aci și amu li-i sete!
Și așa iși făceau intrarea în scenă cele pe care din clipa aceea puține lucruri le opreau să devină dragostea verii câte unuia dintre noi.

Nu mai știu de ce ne-am supărat noi atunci pe fetele alea de pe Coastă! Dar fiind un pic de lider am hotărât și toți au fost în asentimentul meu să nu mai mergem seara pe la ele. Trebuie că a fost ceva important că nu îmi amintesc să mai fi avut vreodată, în vreo altă vacanță, să ne pedepsim ca să pedepsim, în asemenea hal! Am umblat prin alte locuri nu așa faine, dar am fost fermi și demni! 😄 Pe Bobocul nu mai știu de ce nu îl mai lăsau noaptea. Ziua era fiecare la lucrul lui așa că nu l-am mai prea văzut. A plecat la Turda cu vreo două săptămâni înainte de sfârșitul vacanței. Apoi vreo două vacanțe nu a venit în sat. Nici nu se gândea că vom afla vreodată cum mergea el seară de seară pe ascuns, pe Coastă, la grupul de „pedepsite”, cărora le povestea cum nu a fost el de acord cu mine și cât riscă fiindcă acum îl căutăm toată ziua să îl batem. Și el le tot povestea și ele îl tot mângâiau.

Și anii treceau, veneau tot alte vacanțe, și tot cu o poveste și o mângâiere și câte un pahar de apă ne-am trezit feciorași și noi și dragostea ne venea mai la îndemână. Și se pornise Bobocul meu cu dragoste pe o zână venită de pe la Timișoara. Și era o noapte cu lună faină pe ulicioara zânei și Bobocul prin casă căuta cu Zâna minuni, iar eu pe bancă țineam ocupată sora mai mică a Zânei cu o minune de poveste. Și-n timpul ăsta se arată în fața mea Vlad Brutarul, băiat fain, mai mare ca noi, fecior în toată firea care își făcea deja singur banul. Și înainte de Boboc plimbase și Vlad pe Zână și îl luase ceva dor și venise să vadă…
– E cu Bobocul, mă întreabă Vlad?
– E, răspund eu!
– Am auzit eu ceva și am vrut să fiu sigur. Nu le zi nimic, adăugă Vlad, băiat fin.

Cum pleacă Vlad, îl fluier. Insist. Apare după câteva minute.
– Hai, nebunule, zic! Hai că umblă brutarul cu un cuțit după tine prin sat să taie din tine că i-ai luat Zâna. I-am zis că sunteți la nu stiu cine peste Vale și a plecat încolo.
Alb s-a făcut. A umblat Bobocul meu toată vara aia tot pe ascuns și cu ochii după brutar și l-a bântuit cuțitul ăla ca pe mine altădată povestea cu fetele de pe Coastă.☺️

Toată viața am râs apoi de poveștile astea două. Și de alte două sute.
Numai că, câteodată, toată viața nu e ceva imens și niciodată nu e ceva fără sfârșit. A murit Bobocul meu anul trecut. Exact într-o zi ca asta. Chiar în asta. Întâmplarea a făcut să îi fiu prin preajmă în perioada aia. Boala necruțătoare mă pregătise, iar apoi, săptămânile de comă mă obișnuiseră cu gândul. Când s-a întămplat mă simțeam oarecum pregătit. Am ajuns insă la o primărie de sector pentru a-l putea trimite acasă, la Turda. Mi-au întins o hârtie cu numele lui scris în partea de sus. Un certificat de deces. A trebuit să semnez cu numele meu, în partea de jos. A fost cel mai îngrozitor lucru pe care l-am făcut în viața mea!

( Uneori mă gândesc la luna aceea de pe ulicioară de la Șimișna, că a copt-o rotundă și faină Vlad Brutarul, în cuptor și că strig la Vlad și îmi dă un cuțit și mă întind după ea și o tai felii și o mănânc așa, goală, eu cu Bobocul și că viața e o vacanță de vară, numai o vacanță de-o vară, și râdem, și râdem.)

Emilian Eli PINTEA